Îşi simţea gâtul uscat. „Pe Lumină, să nu mă mai gândesc la încurcături.” Încercă să-şi pună din nou ordine în gânduri. Gândurile prudente erau singura cale de scăpare.
Cândva, în faţa porţii fusese un soi de piaţetă, având în mijloc o fântână uriaşă. O parte a acesteia era încă acolo, un grup de statui sfărâmate care se înălţau dintr-un bazin mare şi rotund. Şi spaţiul liber dimprejur exista încă. Pentru a ajunge la poartă, trebuia să parcurgă vreo sută de paşi – şi numai întunericul îl adăpostea de ochii care-l căutau. Nici asta nu era o idee prea plăcută. Îşi amintea încă prea bine de urmăritorii nevăzuţi.
Se gândi la sunetul de corn pe care-l auzise în oraş, cu puţina vreme în urmă. Aproape că se întorsese, gândindu-se că unii dintre ceilalţi ar fi putut cădea prinşi, înainte să-şi dea seama că, şi dacă era aşa, nu putea face nimic de unul singur. „Nu împotriva a – oare cât spusese Lan? – o sută de troloci şi patru Pieriţi. Moiraine Sedai a spus să ajungem la râu.”
Începu să se gândească la poartă. Nici măcar prudenţa nu-l ajutase foarte mult, dar se hotărâse. Înaintă, lăsând în urmă umbrele adânci, înspre locurile ceva mai puţin întunecate.
Tocmai atunci, la capătul îndepărtat al piaţetei apăru un alt călăreţ, care se opri în loc. Se opri şi el şi-şi căută securea; nu-i oferea cine ştie ce senzaţie de siguranţă. Dacă era un Pierit…
— Rand? se auzi un strigat uşor şi tremurat.
Perrin răsuflă uşurat.
— Perrin sunt, Egwene, strigă şi el, la fel de încet; dar întunericul făcea ca până şi-o şoaptă să pară prea puternică.
Caii se întâlniră lângă fântână.
— Ai mai văzut pe cineva? întrebară în acelaşi timp, şi amândoi răspunseră scuturând din cap.
— O să fie bine, murmură Egwene, mângâind gâtul Belei. Nu crezi?
— Moiraine Sedai şi Lan o să aibă grijă de ei, răspunse Perrin. O să aibă grijă de noi toţi, după ce ajungem la râu.
Chiar nădăjduia să fie aşa.
După ce trecură de poartă, simţi o mare uşurare, chiar dacă mai erau troloci în pădure. Sau Pieriţi. Încercă să risipească acele gânduri. Crengile goale ale copacilor nu-l împiedicau să se conducă după steaua cea roşie, şi de acum Mordeth nu-i mai putea ajunge. Acesta din urmă îl speriase mai mult decât orice troloci.
Curând aveau să ajungă la râu şi să se întâlnească acolo cu Moiraine, iar ea avea să facă în aşa fel încât nici trolocii să nu-i mai poată ajunge. Credea asta, pentru că avea nevoie să creadă. Vântul făcea crengile să se atingă una de alta, iar frunzele şi acele copacilor veşnic verzi să foşnească. Strigătul singuratic al unui şoim de noapte răsuna în întuneric, iar el, şi Egwene veniră mai aproape unul de altul, ca şi cum voiau să se încălzească. Erau foarte singuri.
Undeva, în spatele lor, răsună cornul unor troloci, care scoase câteva note scurte şi tremurătoare, îndemnându-i pe vânători să se grăbească, să iuţească pasul. Apoi, pe urma lor se înălţară urlete răguşite, neomeneşti, iscate de corn. Urlete care se ascuţiră din ce în ce mai tare, pe măsură ce bestiile simţeau mirosul de om.
Perrin îşi îndemnă calul la galop, strigând:
— Hai!
Egwene îl urmă, şi amândoi îşi îmboldiră caii cu călcâiele, fără să le pese de zgomot şi de crengile care-i şfichiuiau.
Galopară printre copaci, conduşi în egală măsură de instinct şi de lumina slabă a lunii, până ce Bela rămase în urmă. Perrin se uită în spate. Egwene lovi iapa şi trase de frâie, dar degeaba. Judecând după zgomote, trolocii se apropiau, încetini şi el, ca să n-o lase prea mult în urmă.
— Grăbeşte-te! îi strigă.
De acum îi vedea şi pe troloci, nişte siluete uriaşe care săreau printre copaci, mugind şi rânjindu-şi colţii pentru a le îngheţa sângele în vine. Apucă mânerul securii, care-i atârna la şold, atât de strâns încât începură să-l doară degetele.
— Grăbeşte-te, Egwene, grăbeşte-te!
Brusc, calul său necheză, iar el căzu, prăbuşindu-se din şa, când calul dispăru de sub el. Îşi flutură braţele pentru a-şi regăsi echilibrul şi căzu cu capul înainte într-o apă îngheţată. fără să-şi dea seama, căzuse de pe marginea unei stânci abrupte drept în Arinelle.
Şocul provocat de apa rece ca gheaţa îl făcu să icnească şi să înghită destul de multă apă, înainte să izbutească să iasă la suprafaţă. Simţi, mai mult decât să audă, cum şi altcineva se prăbuşea pe urmele lui şi se gândi că pesemne Egwene o apucase pe acelaşi drum. Gâfâind şi scuipând, începu să calce apa; nu era uşor să rămână la suprafaţă – surtucul şi mantia sa erau deja ude, iar încălţările i se îngreunaseră. Se uită în jur după Egwene, dar nu văzu decât sclipirea razelor de lună pe suprafaţa întunecată a apei, încreţită de vânt.
— Egwene? Egwene?
Chiar în faţa ochilor săi, o suliţă lovi oglinda apei şi-l împroşcă în faţă. Altele căzură în râu în jurul său. Pe mal se auziră glasuri răguşite care se certau, şi trolocii încetară să mai arunce cu încăpăţânare, dar, pentru moment, renunţă şi el să mai strige.
Curentul îl ducea în josul apei, dar strigatele groase şi mârâiturile îl urmăreau pe mal, ţinând ritmul. Desfăcându-şi mantia, o lăsă să plutească. Era ceva mai puţină greutate care să-l tragă la fund. Cu toate puterile, începu să înoate către malul celălalt. Acolo nu erau troloci. Cel puţin, aşa spera.
Înota cum făceau cu toţii acasă, în lacurile din Codrul cu Bălţi, mişcând din mâini şi din picioare în acelaşi timp şi ţinând capul deasupra apei. Cel puţin, încerca să-şi ţină capul deasupra apei, dar nu era uşor. Chiar fără mantie, surtucul şi încălţările păreau să fie la fel de grele pe cât îi era trupul. Iar securea îi atârna la brâu ameninţând să-l tragă pe o parte, dacă nu la fundul apei. Se gândi o clipă să îi dea drumul; de fapt, gândul îi trecu prin minte de mai multe ori. Ar fi fost uşor, mult mai uşor decât să se chinuie să scape de încălţări, de pildă. Dar, de fiecare dată când se gândea, se imagina pe sine căţărându-se pe malul celălalt, aşteptat de troloci. Nu că securea l-ar fi ajutat prea mult împotriva a jumătate de duzină de troloci, sau chiar împotriva unuia singur, dar era mai bine decât să lupte cu mâinile goale.
După o vreme, începu să se întrebe dacă mai putea ridica securea în mâini, chiar dacă dădea peste troloci. Braţele şi picioarele îi erau ca de plumb; fiecare mişcare era un chin, iar capul nu-i se mai înălţa din apă la fel de mult ca înainte, începu să tuşească, din pricina apei care-i intra în nas. „Nici o zi la fierărie nu e uşoară”, se gândi el ostenit, şi chiar atunci lovi cu piciorul în ceva. Trebui să mai dea o dată ca să-şi dea seama ce era. Fundul. Ajunsese în apa mică. Trecuse râul.
Trăgând aer pe gură, se ridică în picioare, împroşcând cu apă în jur şi gata-gata să se prăbuşească. Cu chiu, cu vai, îşi scoase securea de la cingătoare în timp ce se târa spre mal, tremurând din pricina vântului. Nu văzu niciun troloc. Nici pe Egwene. Doar câţiva copaci, răspândiţi pe mal, şi o rază de lună aşternută pe apă, ca o panglică.
După ce-şi trase sufletul, începu iar şi iar să strige după ceilalţi. Îi răspunseră nişte strigăte slabe de pe malul celălalt; chiar şi de la distanţă, îşi dădu seama că erau glasurile aspre ale trolocilor. Prietenii săi însă nu răspunseră.
Vântul se înteţi; gemetele sale înăbuşiră glasurile trolocilor, iar Perrin se înfioră. Nu era îndeajuns de frig pentru ca hainele sale ude să îngheţe, dar s-ar fi zis că o lamă îngheţată îi sfâşia trupul. Se prinse cu braţele, dar tot nu reuşi să se oprească din tremurat. Singur, se căţără cu greu pe mal, pentru a găsi un loc în care să se adăpostească de vânt.