Rand mângâie gâtul lui Noruţ, şoptindu-i vorbe liniştitoare. Calul îşi scutură capul şi se mişca iute de pe un picior pe altul. Trolocii rămăseseră în urmă – sau aşa părea –, dar Noruţ simţea încă mirosul lor puternic. Mat călărea cu o săgeată în arc, veghind să nu aibă parte de vreo surpriză venită din întuneric, în timp ce Rand şi Thom priveau printre crengi, căutând steaua roşie după care să se călăuzească. Fusese destul de uşor să n-o scape din ochi, chiar şi cu toate crengile de deasupra, câtă vreme merseseră drept spre ea. Dar apoi apăruseră alţi şi alţi troloci în faţa lor, ceea ce-i silise să galopeze într-o parte, cu ambele cete pe urma lor, urlând. Trolocii puteau ţine pasul cu un cal, dar nu pe o distanţă foarte lungă, aşa că până la urmă scăpaseră de ei, cu urletele lor cu tot. Dar, cu toate ocolurile făcute, pierduseră steaua călăuzitoare.
— Eu tot vă spun că-i pe-acolo, zise Mat, arătând spre dreapta sa. Ultima dată mergeam spre miazănoapte, iar asta înseamnă că răsăritul e acolo.
— Uite-o, strigă brusc Thom, arătând spre stânga lor printre crengile dese, drept către stea.
Mat mormăi ceva neauzit.
Cu coada ochiului, Rand prinse o mişcare, când un troloc ţâşni dintre copaci fără niciun sunet, legănându-şi băţul cu laţul la vârf. Rand lovi calul cu călcâiele, iar acesta se năpusti înainte, tocmai când apărură alţi doi, care se desprinseră dintre umbre, pe urmele primului. Un laţ atinse ceafa lui Rand, provocându-i un fior pe şira spinării.
O săgeată străpunse ochiul uneia dintre bestii, apoi Mat apăru lângă el, în timp ce caii îi purtau printre copaci. Fugeau către râu, îşi dădu Rand seama, dar fără să fie convins că-i ajuta cu ceva. Trolocii se ţineau pe urmele lor, mai mai să prindă cozile învolburate ale cailor, dacă întindeau braţele. Dacă mai câştigau o jumătate de pas, laţurile îi puteau trage pe amândoi jos din şa.
Rand se aplecă pe grumazul calului pentru a se ţine cât mai departe de laţuri. Chipul lui Mat era aproape îngropat în coama calului său. Dar Rand se întrebă unde era Thom. Oare Menestrelul hotărâse că-i era mai bine de unul singur, de vreme ce toţi cei trei troloci se luaseră după băieţi?
Dintr-odată, murgul lui Thom apăru din întuneric, la galop, în spatele trolocilor. Aceştia nu avură decât răgazul să arunce o privire peste umăr, surprinşi, înainte ca braţele Menestrelului să fluture înapoi şi, imediat, înainte. Razele de lună se reflectară într-o lamă de oţel. Unul dintre troloci se împiedica şi căzu, răsucindu-se de mai multe ori înainte să rămână grămadă la pământ, în timp ce un altul căzu în genunchi cu un ţipat, ducându-şi ambele mâini la spate. Cel de al treilea mârâi, dezgolindu-şi botul cu dinţi ascuţiţi, dar, când tovarăşii săi se prăbuşiră, el se răsuci şi dispăru în întuneric. Braţul lui Thom făcu din nou aceeaşi mişcare, de parcă ar fi lovit dintr-un bici, iar trolocul zbieră, dar nu se opri din alergat, şi strigătele sale se topiră în depărtare.
Rand şi Mat se opriră, cu ochii holbaţi la Menestrel.
— Cele mai bune cuţite pe care le aveam, mormăi Thom, dar nu făcu nici o mişcare să coboare din şa pentru a-şi le lua înapoi. Ăla o să-i aducă pe alţii după el. Sper că râul nu-i prea departe. Şi sper…
Însă se mulţumi să clatine din cap şi plecă imediat. Rand şi Mat se luară după el.
În scurtă vreme, ajunseră la un mal jos, unde copacii creşteau chiar până la marginea apei întunecate, a cărei oglindă vârstată de razele de lună se încreţea în bătaia vântului. Rand nici nu vedea malul celălalt. Nu-i plăcea ideea să treacă pe întuneric, cu pluta, dar era cu atât mai puţin dornic să rămână în locul în care se afla. „Dacă trebuie, o iau înot.”
Undeva, departe de râu, răsună un corn de troloc; un sunet scurt, iute şi ascuţit, din întuneric. Era prima dată când se auzea cornul, după ce se îndepărtaseră de ruine. Rand se întrebă dacă asta însemna că unii dintre tovarăşii lor fuseseră prinşi.
— N-are rost să stăm aici toată noaptea, hotărî Thom. Alegeţi. În susul ori în josul râului?
— Dar Moiraine şi ceilalţi ar putea fi oriunde, protestă Mat. Dacă nu alegem bine, n-am face decât să ne îndepărtăm de ei.
— Chiar aşa, răspunse Thom, pocnind din buze şi îndemnându-şi calul în josul râului, pe lângă mal. Chiar aşa.
Rand se uită la Mat, care ridică din umeri, şi, o vreme, nu se mai întâmplă nimic. Pe alocuri, malul era ceva mai înalt, în alte părţi mai jos, copacii se îndeseau sau se răreau, alcătuind mici luminişuri, dar noaptea, râul şi vântul erau la fel peste tot, negre şi reci. Pe lângă asta, nu mai erau troloci. Însă Rand nu le ducea dorul câtuşi de puţin.
Apoi, în faţa lui se zări o luminiţă, foarte foarte mică. Pe măsură ce se apropiară, îşi dădu seama că era cu mult deasupra râului, de parca ar fi atârnat în vârful unui copac. Thom grăbi pasul şi începu să fredoneze în surdină.
În cele din urmă, văzură şi de unde venea lumina – era o lampă, atârnată de unul din catargele unei bărci mari de negoţ, care fusese ancorată pentru noapte la marginea unui luminiş. Barca avea cam optzeci de picioare în lungime şi se clătina uşor din cauza curentului, smucind frânghiile de ancorare legate de copaci. Pânzele zbârnâiau şi trosneau din pricina vântului. Lampa lumina puntea, la un loc cu razele de luna, dar nu se vedea nimeni.
— Ei, asta, spuse Thom, coborând din şa, e mai bine decât şmecheriile unei Aes Sedai, nu?
Îşi puse mâinile în şolduri şi, chiar şi pe întuneric, se văzu limpede cât era de mulţumit.
— Vasul nu pare făcut să care şi cai, dar, ţinând seama de primejdia în care se află, şi de care noi o să-l prevenim, căpitanul s-ar prea putea să fie înţelegător. Numai să mă lăsaţi pe mine să vorbesc. Şi luaţi-vă păturile şi desagile, ca să fiu pregătit dacă se iveşte ceva.
Rand se dădu jos şi începu să-şi desfacă lucrurile legate de şa.
— Doar nu vrei să plecam fără ceilalţi?
Thom nu mai avu prilejul să spună ce voia să facă. În luminiş dădură navală doi troloci, care urlau şi-şi fluturau laţurile; încă patru erau în spate, la mică distanţă. Caii se ridicară pe picioarele din spate şi nechezară. Strigătele care răsunau în depărtare le arătau că mai erau troloci care tocmai soseau.
— În barcă! strigă Thom. Repede! Lăsaţi totul! Fugiţi!
Spunând asta, o luă la fugă spre barcă; mantia peticită îi flutura, iar cutiile cu instrumente din spatele său se ciocneau una de alta.
— Voi, cei de pe barcă! strigă el. Treziţi-vă, idioţilor! Troloci!
Rand smuci păturile şi desagile, reuşind să le desfacă din curele, şi se ţinu strâns pe urmele Menestrelului. Aruncându-şi bocceaua peste parapet, sări şi el pe punte. De-abia avu răgazul să vadă un om încovrigat acolo, care tocmai se ridica, de parcă fusese trezit din somn, şi căzu drept peste el. Bărbatul gemu tare. Rand se împiedică, iar un cârlig înfipt în capătul unui băţ se lovi de parapet, chiar în locul în care sărise el.
Peste tot, prin barcă, se auziră strigăte şi zgomote de paşi de a lungul punţii.
Două mâini păroase apucară parapetul, chiar lângă cârlig, şi un cap cu coarne de ţap se înălţă deasupra lui. Dezechilibrat, împleticindu-se pe picioare, Rand reuşi totuşi să-şi tragă sabia şi s-o fluture prin aer. Trolocul se prăbuşi, cu un strigăt.
Peste tot se iviră bărbaţi care alergau, strigau şi tăiau frânghiile de ancorare cu securile. Barca se clătina şi tremura, de parcă era nerăbdătoare să pornească la drum. Sus, la prova, trei bărbaţi se chinuiau să lupte cu un troloc. Cineva lovi peste bord cu o suliţă, deşi Rand nu văzu în ce anume. Se auzi zbârnâitul unei corzi de arc, o dată şi încă o dată. Bărbatul pe care călcase Rand se târî mai departe de el, în patru labe, apoi ridică braţele, văzându-l pe Rand care-l privea.