— Cruţa-mă! strigă el. Ia tot ce vrei, ia barca, ia tot, dar cruţă-mă!
Dintr-odată, ceva se izbi de spinarea lui Rand, culcându-l pe punte. Sabia îi căzu din mâna întinsă. Cu gura căscată, încercând în zadar să tragă aer în piept, el se întinse către sabie. Muşchii reacţionară cu o încetineală chinuitoare; se târa ca un melc. Individul care cerea să fie cruţat aruncă o privire temătoare şi avidă către sabie, apoi dispăru în întuneric.
Cu mare greutate, Rand reuşi să privească peste umăr, şi-şi dădu seama că norocul îl părăsise. Un troloc cu bot de lup stătea în echilibru pe parapet, privindu-l şi ţinând în mână capătul sfărâmat al unui băţ, cu care tocmai îl lovise. Rand se strădui să ajungă la sabie, să se mişte, să se îndepărteze, dar braţele şi picioarele de-abia i se târau, fiind numai pe jumătate sub controlul său. Tremurau şi se împrăştiau în toate direcţiile. Avea senzaţia că pieptul îi era strâns în chingi de fier; în faţa ochilor îi jucau pete argintii. Cuprins de panică, îşi căută o cale de scăpare. Timpul păru să se oprească în loc, când trolocul ridică băţul rupt, de parcă voia să-l străpungă cu el. Lui Rand i se părea că bestia se mişca acum ca într-un vis. Privi braţul gros care se trăgea în spate, şi parcă simţea deja capătul rupt care-i sfărâma şira spinării, simţea durerea provocată de lovitură. Se gândi că plămânii îi erau pe punctul să plesnească. „O să mor. Ajută-mă, Lumină, o să…” Braţul trolocului porni spre el, cu băţ cu tot, iar Rand izbuti să ţipe, o singură dată:
— Nu!
Brusc, barca se clătină, iar din întuneric apăru un lanţ gros care-l lovi pe troloc de-a curmezişul pieptului, cu un zgomot ca de oase sfărâmate, aruncându-l peste bord.
O clipă, Rand rămase întins pe punte, gâfâind şi privind fix lanţul care se clătina înainte şi înapoi pe deasupra lui. „Cu asta, pesemne că mi-am isprăvit norocul, se gândi el. Nu cred că mi-a mai rămas ceva.”
Se ridică în picioare, clătinându-se, şi îşi luă sabia, ţinând-o, măcar o dată, aşa cum trebuia, cu ambele mâini, cum îl învăţase Lan, dar nu mai avea împotriva cui s-o folosească. Distanţa dintre barcă şi mal se mărea văzând cu ochii; strigătele trolocilor se pierdeau în noapte.
Pe când îşi punea sabia la loc în teacă şi se sprijinea, istovit, de parapet, un bărbat îndesat, într-un surtuc care-i ajungea la genunchi, veni cu paşi mari pe punte să se uite la el. Părul lung care-i cădea pe umerii laţi şi barba care-i lăsa descoperită doar buza de sus încadrau un chip rotund. Rotund, dar nu moale. Lanţul se legănă din nou, iar bărbatul îl prinse, privindu-l la fel de urât cum îl privise şi pe Rand mai înainte; lanţul i se opri în palmă cu un zgomot sec.
— Gelb! tună bărbatul. Of, Soartă! Unde să-mi fii, Gelb?
Vorbea foarte iute, legând cuvintele unul de altul, astfel că Rand de-abia putea să-l înţeleagă.
— Nu poţi să te ascunzi de mine pe propria barcă! Aduceţi-mi-l pe Floran Gelb.
Apăru un marinar, cu o lampă în mână, iar încă doi aduseră pe sus un bărbat pe care-l aruncară drept în mijlocul cercului de lumină. Rand îl recunoscu pe individul care-i oferise barca. Ochii bărbatului se mişcau în toate părţile, ocolind privirea celui îndesat, care, din câte credea Rand, era căpitanul.
Pe fruntea lui Gelb se întindea o vânătaie, în locul în care Rand îl lovise cu piciorul.
— Nu trebuia tu să prinzi lanţul ăsta la locul lui, Gelb? întrebă căpitanul cu un calm surprinzător, deşi la fel de repezit ca mai înainte.
Gelb păru de-a dreptul uimit.
— Dar aşa am făcut. L-am legat strâns. Recunosc că nu sunt foarte priceput şi că din când în când mă mişc cam încet, căpitane Domon, dar tot îmi fac treaba.
— Zici că eşti încet, da? Nu eşti aşa încet cu somnul. Dormi, când ar trebui să stai de veghe. Din cauza ta, puteam fi cu toţii ucişi.
— Nu, căpitane, nu. El a fost de vină, răspunse Gelb, arătând spre Rand. Stăteam de veghe, aşa cum trebuia, când el a venit pe furiş şi m-a lovit cu măciuca.
Îşi atinse vânătaia de pe frunte, strânse pleoapele de durere, apoi îl privi urât pe Rand.
— M-am luptat cu el, dar apoi au venit trolocii. E în cârdăşie cu ei, căpitane. E Iscoada Celui Întunecat. E în cârdăşie cu trolocii.
— E în cârdăşie cu maica mare! tună căpitanul Domon. Nu te-am prevenit şi ultima dată, Gelb? La Whitebridge, jos cu tine! Dispari din ochii mei, până nu te arunc peste bord chiar acum.
Gelb dispăru pe dată, iar Domon ramase o vreme cu privirile aţintite în gol, încleştând şi desfăcând pumnii.
— Trolocii ăştia se tot ţin după mine. De ce nu mă lasă în pace? De ce?
Rand privi peste parapet şi constată cu surprindere că malul nu se mai zărea. Erau doi bărbaţi care ţineau de cârma care ieşea de la pupa şi alţi şase pe o parte, care împingeau barca în largul râului, ca pe un uriaş gândac de apă.
— Căpitane, vorbi Rand, undeva „acolo” sunt prietenii noştri. Dacă te întorci după ei, sunt convins ca te vor răsplăti.
Chipul rotund al căpitanului se întoarse spre el, iar când apărură Thom şi Mat, îi cuprinse şi pe ei cu privirea aceea lipsita de expresie.
— Căpitane, începu Thom cu o plecăciune, dă-mi voie să…
— Ia veniţi voi jos, spuse căpitanul Domon, ca să văd ce soi de făpturi s-a întâmplat să ajungă pe puntea mea. Hai. Fugi-mi-ar norocul, să lege cineva lanţul ăsta blestemat la locul lui!
După ce marinarii se grăbiră să pună mâna pe lanţ, el porni cu paşi apăsaţi spre pupa, urmat de Rand şi de cei doi tovarăşi.
La pupa, căpitanul Domon avea o cabină îngrijită, la care se ajungea coborând câteva trepte; totul părea să fie la locul lui, până şi surtucele şi mantiile care atârnau pe nişte cârlige de lemn, în spatele uşii. Cabina era lată cât toată barca, având într-o parte un pat mare, iar în cealaltă, o masă masiva de lemn. Exista un singur scaun, cu spătar înalt şi braţe groase, iar căpitanul se aşeză acolo, făcându-le semn celorlalţi să-şi găsească loc pe diversele cufere şi băncuţe care mai erau prin jur. Mat dădu să se aşeze pe pat, dar un mormăit puternic îl opri.
— Acuma, începu căpitanul, după ce se aşezară cu toţii. Eu spun a mă numi Bayle Domon, căpitan şi proprietar al Picăturii, care spun a fi barca asta. Voi cine o-ţi fi şi unde o-ţi merge pe aicea, prin pustietate, şi ce pricină oi avea eu să nu vă arunc peste bord, pentru necazurile pe care-mi le-aţi adus?
Lui Rand îi venea la fel de greu ca mai înainte să urmărească vorbirea iute a lui Domon. Când înţelese în sfârşit ultimele cuvinte ale căpitanului, clipi surprins. „Să ne arunce peste bord?”
— N-am vrut să vă facem niciun necaz, zise repede Mat. Mergem în Caemlyn şi de acolo…
— De acolo unde vedem cu ochii, îl întrerupse Thom, la momentul potrivit. Aşa călătoresc Menestrelii, ca praful risipit de vânt. Eu sunt Menestrel, înţelegeţi, şi îmi spune Thom Merrilin, adăuga el, aranjându-şi mantia şi făcând peticele multicolore să fluture, ca şi cum celălalt nu le-ar fi observat. Mucoşii ăştia de la ţară vor să-mi fie ucenici, deşi încă nu-s convins că-i vreau cu mine.
Rand îl privi pe Mat, care rânji.
— Asta zic a fi în regulă, omule, spuse liniştit căpitanul Domon, dar nu mă lămureşte deloc. Ba chiar dimpotrivă. Lua-m-ar Norocul, păi locul ăsta zic a nu fi pe drumul spre Caemlyn, de oriunde ai veni, din câte am auzit eu.