— Ei, e o poveste întreaga, spuse Thom, şi începu pe dată s-o depene.
Din ce povestea, reieşi că el, Thom, fusese prins de zăpezi într-un oraş de mineri, în Munţii de Negură, dincolo de Baerlon. Aflându-se acolo, auzise legende despre o comoară care provenea din vremea Războaielor Troloce, dintr-un oraş părăsit şi căzut în ruina numit Aridhol. Şi se întâmplase ca el să ştie dinainte locul în care se afla Aridhol, de pe o hartă care-i fusese dăruită cu mulţi ani în urmă de un prieten din Ilian, care murise, un prieten căruia îi salvase odinioară viaţa. Cu limbă de moarte, omul îi spusese că harta îi va aduce mari bogăţii, ceea ce Thom nu crezuse până ce nu auzise legendele. Iar când zăpezile se topiseră îndeajuns, pornise cu câţiva tovarăşi, printre care cei doi care doreau să-i fie ucenici, şi, după o călătorie plină de greutăţi reuşiseră să găsească oraşul părăsit. Dar se dovedise până la urmă că stăpânul comorii fusese de a dreptul un Stăpân al Spaimei, şi într-acolo fuseseră trimişi troloci care s-o aducă îndărăt în Shayol Ghul. Aproape toate pericolele care-i ameninţaseră cu adevărat – troloci, Myrddraali, Draghkari, Mordeth, Mashadar – îi încolţiseră şi în povestea lui Thom, mai devreme sau mai târziu, deşi, dacă stăteai să-l asculţi pe Menestrel, părea că totul fusese îndreptat împotriva lui însuşi, iar el se comportase cu foarte multă pricepere şi curaj. După multe aventuri, cele mai multe avându-l drept erou pe Thom, scăpaseră de acolo, urmăriţi de troloci, dar se pierduseră unii de alţii în întuneric, până când, în cele din urmă, Thom şi cei doi tovarăşi îşi căutaseră adăpost în ultimul loc care le mai rămăsese, pe barca cea primitoare a căpitanului Domon.
Când Menestrelul termină, Rand îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată de o bucată de vreme, şi o închise repede. Privindu-l pe Mat, văzu că prietenul său se holba la Menestrel cu ochii mari.
Căpitanul Domon lovi cu degetele în braţul scaunului.
— Asta zic a fi o poveste pe care mulţi n-ar crede-o. Dar, fireşte, eu am văzut trolocii, nu-i aşa?
— Fiecare cuvânt e adevărat, rosti sec Thom. Ţi-o spune unul care a trăit-o.
— S-o întâmpla să aveţi cu voi ceva din comoara asta?
Thom îşi desfăcu braţele, într-un gest de regret.
— Vai, puţinul pe care am izbutit să-l luăm cu noi era pe caii care au rupt-o la fugă când au apărut ultimii troloci. Nu mi-a mai rămas decât flautul şi harpa, ceva mărunţiş şi hainele de pe mine. Dar, crede-mă, căpitane, nu ţi-ai dori nimic din comoara aceea. E pângărită de Cel Întunecat. Mai bine s-o lăsam pradă ruinelor şi trolocilor.
— Deci n-aveţi bani să vă plătiţi călătoria. Eu nu mi-aş lăsa nici fratele să urce pe punte dacă nu şi-ar putea plăti drumul, mai ales dacă mi-ar aduce şi troloci în urma lui care să-mi hăcuiască parapetul şi să-mi taie pânzele. Şi ce pricină oi avea să nu vă trimit înot de unde aţi venit, ca să scap de voi?
— Doar n-o să ne trimiteţi pe mal? se sperie Mat. Cu toţii trolocii acolo?
— Am zis eu ceva de mal? răspunse sec Domon; îi cercetă o clipă, apoi îşi lăsă palmele deschise pe masă. Bayle Domon zic a fi un om înţelegător. Nu v-aş arunca peste bord, dacă putem cădea la învoială. Acuma, văd că unul dintre ucenici are o sabie. Eu aş avea nevoie de o sabie şi, aşa om bun cum oi fi, am să vă las să mergeţi până la Whitebridge în schimbul ei.
Thom deschise gura, dar Rand spuse repede:
— Nu!
Tam nu i-o dăduse ca s-o vândă. Pipăi mânerul, simţind pecetea bâtlanului. Câtă vreme avea sabia cu el, era ca şi cum l-ar fi avut pe Tam.
Domon clatină din cap.
— Ei, dacă o fi nu, atunci e nu. Dar Bayle Domon nu dă de pomană, nici măcar maică-sii.
Fără tragere de inimă, Rand îşi goli buzunarele. Nu era mare lucru, doar ceva mărunţiş şi moneda de argint pe care i-o dăduse Moiraine. I-o întinse căpitanului. După o clipă, Mat oftă şi făcu la fel. Thom se uită urât, dar foarte repede începu să zâmbească, astfel că Rand nu mai ştia sigur ce să creadă.
Cu un gest iute, căpitanul Domon luă cele două monede mari din mâinile băieţilor şi scoase o balanţă mică şi o pungă destul de plina dintr-un dulap ferecat în bronz din spatele scaunului. După ce cântări cu grijă, puse monedele în pungă şi le dădu înapoi fiecăruia câteva monede mai mici de argint şi bronz. Mai ales bronz.
— Până la Whitebridge, spuse el, iscălind ceva, cu un scris foarte ordonat, într-un caieţel cu coperte de piele.
— Cam scump drumul ăsta până la Whitebridge, mormăi Thom.
— Plus stricăciunile vasului meu, răspunse liniştit căpitanul, punând balanţa şi punga înapoi în dulap şi închizându-l mulţumit. Plus încă puţin pentru că mi-aţi adus trolocii pe cap, făcându-mă să plec la drum noaptea, când în locurile astea sunt multe stânci de care m-aş putea izbi.
— Dar ceilalţi? întreba Rand. Nu-i luaţi şi pe ei? De acum trebuie să fi ajuns la râu, sau vor ajunge în curând, şi o să vadă lampa din vârful catargului.
Căpitanul Domon ridică surprins din sprâncene.
— S-o întâmpla a crede că stăm pe loc, omule? Lua-m-ar Norocul, cred a fi noi cam la trei sau patru mile depărtare de locul în care aţi urcat. Trolocii i-au făcut pe oamenii mei să tragă din greu la vâsle – îi ştiu pe troloci mai bine decât şi-ar dori – şi ne ajută şi curentul. Dar nici n-are a face. Nu m-aş opri iar în noaptea asta, nici dacă pe mal ar fi maica-mare, şi s-ar prea putea să nu mă mai opresc până la Whitebridge. Trolocii se ţin demult după mine, şi mi-a ajuns. Nu mai vreau să-i văd, dacă pot scăpa de ei.
Thom se aplecă spre el cu mult interes.
— V-aţi mai întâlnit cu trolocii şi înainte? Acum, în ultima vreme?
Domon şovăi, privindu-l intens, dar când vorbi, păru pur şi simplu scârbit:
— Am iernat în Saldaea, omule. Nu că mi-aş fi dorit, dar râul a îngheţat devreme şi gheaţa s-a topit târziu. Se zice că, din vârful celor mai înalte turnuri din Maradon, se vede Mana Pustiitoare, dar mie nu-mi pasă. Am mai fost acolo, şi aud mereu a fi poveşti despre trolocii care atacă fermele, sau alte asemenea. Numai că, în iarna asta care a trecut, am văzut a fi ferme cuprinse de flăcări în fiecare noapte. Da, şi sate întregi, câteodată. Au ajuns până la zidurile oraşului. Şi ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, Cel Întunecat, toată lumea zice, că s-ar ivi şi a veni zilele de pe urma, continuă el, înfiorându-se şi scărpinându-se în cap, de parcă gândul l-ar fi făcut să-l mănânce pielea capului. de-abia aştept să ajung îndărăt acolo unde oamenii cred trolocii a fi doar poveşti, iar poveştile mele – minciuni gogonate de ale celor care se vântură din loc în loc.
Rand nu-l mai asculta; rămase cu ochii aţintiţi asupra peretelui din faţă şi cu gândul la Egwene şi la ceilalţi. Nu părea drept ca el să fie în siguranţă la bordul Picăturii, în timp ce ei rămăseseră undeva, pierduţi în întuneric. Cabina căpitanului nu mai părea aşa confortabilă ca mai înainte.
Rămase uimit când Thom îl trase în picioare. Menestrelul îi împinse pe amândoi, şi pe Mat, şi pe el, către scară, cerându-şi scuze peste umăr căpitanului Domon pentru purtarea mucoşilor de la ţară. Rand urcă pe punte în tăcere.
Odată ajunşi acolo, Thom aruncă o privire grăbită în jur, ca să se asigure că nu-i ascultă nimeni, apoi mârâi:
— Aş fi putut să plătesc drumul cu câteva cântece şi poveşti, dacă voi doi nu v-aţi fi grăbit să-i arătaţi argintul.
— N-aş prea crede, se răsti Mat. Mie mi se părea că se gândea serios să ne arunce peste bord.
Rand se duse cu paşi mici către parapet şi se sprijini de el, cu privirile aţintite înspre râul întunecat. Nu vedea nimic, nici măcar malul. După o vreme, Thom îi puse o mână pe umăr, dar el nu se mişcă.