— N-ai ce să faci, băiete. Mai mult, de acum ei sunt probabil în siguranţă cu… cu Moiraine şi Lan. Crezi că există cineva mai bun pentru a-i scoate din necazuri?
— Am încercat s-o conving să nu vină cu noi, suspină Rand.
— Ai făcut tot ce-ai putut, băiete. Nimeni nu ţi-ar fi putut cere altceva.
— I-am spus că voi avea grijă de ea. Trebuia să mă fi străduit mai mult.
Scârţâitul lemnelor şi foşnetul pânzelor bătute de vânt îngânau o melodie trista.
— Trebuia să mă fi străduit mai mult, şopti el.
21
Ascultă vântul
Lumina soarelui, care se strecura peste râul Arinelle, îşi croi drum în văioaga, nu prea depărtată de mal, unde şedea Nynaeve, cu spatele lipit de trunchiul unui stejar tânăr, răsuflând adânc în somn.
Şi calul ei dormea, cu capul jos şi picioarele desfăcute, aşa cum dorm caii. Frâiele erau înfăşurate în jurul încheieturii ei. Când razele soarelui căzură pe pleoapele animalului, acesta deschise ochii şi îşi înălţă capul, trăgând de frâie. Nynaeve se trezi, tresărind.
O clipa, rămase cu ochii aţintiţi în gol, întrebându-se unde era, apoi, când îşi aminti, începu să arunce în jur priviri şi mai rătăcite. Dar acolo nu erau decât copacii, calul şi un covor de frunze vechi şi uscate, aşternut pe fundul văioagei. În colţurile cele mai întunecate, câteva ciuperci, rămase din anul care trecuse, desenau un cerc pe un bolovan prăbuşit.
— Ţine-te-ar Lumina, femeie, murmură ea, lăsându-şi umerii în jos, nici măcar o noapte nu poţi sta trează.
Se ridică şi îşi desfăcu frâiele din jurul încheieturii, masând-o vajnic.
— Puteai să te trezeşti în oala trolocilor, mai şopti, pentru sine.
Frunzele moarte foşniră, când ea se căţără pe buza văii şi se uită în zare. Între locul unde stătea şi râu se aflau numai câţiva frasini. Scoarţa lor crăpată şi crengile desfrunzite îi făceau să pară morţi. Dincolo de ei, curgea râul lat, verde albăstrui. Pustiu. Nu se vedea nimic altceva. Pe malul celălalt se aflau pâlcuri rare de copaci veşnic verzi, sălcii şi pini, dar păreau să fie mult mai puţini decât pe malul ei. Dacă Moiraine sau vreunul dintre tineri trecuse dincolo, se ascundea bine. Fireşte, nu avea niciun motiv să creadă că trecuseră, sau că încercaseră să treacă, tocmai pe acolo pe unde se afla şi ea. Puteau fi oriunde – chiar şi la zece mile în susul sau în josul râului. „Asta dacă mai sunt în viaţă, după noaptea trecută.”
Furioasă pe sine însăşi pentru că-i trecuse prin minte o atare posibilitate, se strecură înapoi în văioagă. Nici măcar Noaptea Iernii, sau lupta dinainte de Shadar Logoth, nu o pregătiseră pentru noaptea trecută sau pentru făptura aceea, Mashadar. Galopul frenetic, felul în care se frământase, gândindu-se dacă mai rămăsese şi altcineva în viaţă şi întrebându-se când avea să ajungă faţă în faţă cu vreun Pierit sau cu trolocii. Îi auzise mârâind şi strigând undeva în depărtare, iar cântecul tremurător al cornului o îngheţase mai mult decât o putea face vântul, dar, în afară de prima întâlnire din ruine, nu-i mai văzuse decât o dată, iar atunci era afară. Zece sau mai mulţi troloci răsăriseră ca din pământ la vreo treizeci de paşi în faţa ei, ţâşnind pe dată spre ea, urlând şi strigând, fluturându-şi beţele cu cârlige la capete. Totuşi, când ea îşi întorsese calul, cu toţii tăcuseră, ridicându-şi boturile pentru a adulmeca aerul. Rămăsese cu ochii aţintiţi la ei, prea uimită ca să poată fugi, iar ei îi întorseseră spatele şi dispăruseră în noapte. Şi asta fusese lucrul cel mai înfricoşător din toate.
— Cunosc mirosul prăzii pe care o vânează, îi spuse ea calului, care se ridicase în picioare, şi nu sunt eu aceea. Se pare că femeia aia, înghiţi-o-ar Păstorul Nopţii, are dreptate.
Porni hotărât în josul râului, ducându-şi calul de căpăstru. Se mişca încet, fiind foarte atentă la pădurea dimprejur; faptul că trolocii nu se luaseră după ea în noaptea precedentă nu însemna că aveau s-o mai lase să scape, dacă dădea din greşeala peste ei. Dar, oricât ar fi fost de atentă la pădure, era încă şi mai atentă la pământul din faţa ei. Dacă restul grupului trecuse râul mai în jos de ea, cândva în cursul nopţii, ar fi trebuit să vadă anumite urme, care-i puteau scăpa neobservate, dacă se urca în şa. Era posibil chiar şi să dea de ei toţi, aflaţi încă pe malul pe care era şi ea. Dar dacă nu găsea nimic, râul avea s-o ducă, în cele din urmă, la Whitebridge, iar de acolo exista un drum care ducea la Caemlyn şi până în Tar Valon, dacă era nevoie.
Gândul aproape că o făcu să intre în panică. Înainte să plece în această călătorie, nu se îndepărtase niciodată de Emond’s Field mai mult decât băieţii. Taren Ferry i se păruse un loc ciudat, Baerlon ar fi umplut-o de uimire dacă nu ar fi fost aşa pornită să îi găsească pe Egwene şi pe ceilalţi. Dar nu îşi îngădui ca toate acestea să-i slăbească hotărârea. Mai devreme sau mai târziu avea s-o găsească pe Egwene şi pe băieţi sau o cale prin care s-o facă pe femeia Aes Sedai să plătească pentru ceea ce li se-ntâmplase. „Ori una, ori alta”, îşi făgădui în sinea ei.
Din loc în loc, găsi anumite urme, dar de cele mai multe ori, oricât s-ar fi străduit, nu-şi putea da seama dacă aceia care le lăsaseră erau urmăriţii sau urmăritorii. Unele urme erau de încălţări, care puteau să fi fost la fel de bine ale oamenilor sau ale trolocilor. Altele erau de copite, precum cele de capre sau de boi; acestea erau sigur de troloc. Dar nu exista niciun semn despre care să fie sigură că era al celor pe care-i căuta.
Făcuse cam patru mile, când vântul îi aduse miros de foc. Venea de undeva din josul râului, dar nu de prea departe, după cum i se părea. Şovăi doar o clipă, înainte să-şi lege calul de un pin aflat puţin mai departe de râu, într-un desiş de arbori veşnic verzi, unde ar fi trebuit să rămână bine ascuns. Fumul putea însemna troloci, dar singura cale de a afla era să meargă să vadă. Încercă să nu se gândească la ce puteau face trolocii cu focul.
Ghemuindu-se, se strecură de la un copac la altul, blestemându-şi în minte fustele pe care trebuia să le suflece ca să nu o împiedice la mers. Fustele nu erau făcute pentru furişat. Auzind zgomotul unui cal, încetini pasul, iar când, în cele din urmă, trase cu ochiul cu mare grijă de după trunchiul unui frasin, îl văzu pe Străjer care cobora de pe armăsarul cel negru, într-un luminiş îngust de pe mal. Femeia Aes Sedai şedea pe un buştean lângă un foc mic, pe care se afla un ceainic cu apă care tocmai dădea în fiert. Iapa sa cea albă era alături, ronţăind nişte buruieni firave. Nynaeve rămase pe loc.
— Au plecat cu toţii, spuse mohorât Lan. Patru Jumate-Oameni au plecat spre miazăzi cam cu două ceasuri înainte de revărsatul zorilor, din câte-mi pot da seama – ştii că ei nu lasă prea multe urme –, dar trolocii au dispărut. Până şi leşurile, deşi trolocii nu prea obişnuiesc să-şi ia morţii cu ei, decât dacă le e foame.
Moiraine aruncă ceva în apa clocotită şi luă ceainicul de pe foc.
— Am putea nădăjdui că s-au întors în Shadar Logoth şi că au pierit cu toţii, dar parcă ar fi puţin prea mult.
Mirosul îmbietor al ceaiului pluti înspre Nynaeve. „Lumină, fă să nu-mi chiorăie maţele.”
— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. Urmele sunt prea amestecate ca să mai însemne ceva.
În ascunzătoarea ei, Nynaeve zâmbi; eşecul Străjerului era într-o mica măsură, o răzbunare pentru propriul eşec.
— Dar mai e un lucru important, Moiraine, continuă Lan, încruntându-se; refuză ceaiul pe care i-l oferi femeia Aes Sedai şi începu să se plimbe în sus şi în jos în faţa focului, cu o mână pe mânerul sabiei şi cu mantia care-şi schimba culorile la fiecare pas. Faptul că au apărut troloci, chiar şi o sută, în Ţinutul celor Două Râuri îl pot accepta. Dar asta? Cei care ne urmăreau ieri trebuie să fi fost cam o mie.