— Am avut noroc că nu au rămas cu toţii să caute în Shadar Logoth. Pesemne că Myrddraalii se îndoiau că ne vor găsi acolo, dar le era şi teama să se întoarcă în Shayol Ghul fără să fi căutat peste tot. Cel Întunecat nu a fost niciodată un stăpân îngăduitor.
— Nu încerca să te faci că nu înţelegi. Ştii ce vreau să spun. Dacă acei o mie de troloci erau aici pentru a fi trimişi în Ţinutul celor Două Râuri, atunci de ce n-a fost aşa? Există un singur răspuns. Au fost trimişi numai după ce noi am trecut râul Taren, când a devenit limpede că un singur Myrddraal şi o sută de troloci nu mai erau de ajuns. Dar cum? Cum au fost trimişi? Dacă o mie de troloci pot fi aduşi atât de departe spre miazăzi de Mana Pustiitoare, atât de repede şi pe neobservate – ca să nu mai spunem că au şi plecat apoi pe acelaşi drum – oare nu e cu putinţă şi ca zece mii dintre ei să fie trimişi în inima Saldaeei, în Arafel sau în Shienar? Hotarele pot fi cucerite în mai puţin de un an.
— Iar lumea întreagă poate fi cucerită în cinci ani, dacă nu-i găsim pe băieţi, răspunse simplu Moiraine. Şi pe mine mă preocupă întrebarea asta, dar nu am răspunsuri. Căile de taină sunt închise; cât despre meşteşugul Tăierii văzduhului, nu a mai existat încă din Vârsta Nebuniei vreo Aes Sedai îndeajuns de puternică pentru asta. Iar dacă nu a scăpat vreunul dintre Rătăciţi – şi facă Lumina să nu fie aşa, nici acum, şi niciodată –, nu există încă nimeni pe lume care s-o poată face. Oricum, cred că nici toţi Rătăciţii laolaltă nu pot mişca din loc o mie de troloci. Mai bine să ne ocupăm de problemele cele mai urgente; restul trebuie să mai aştepte.
— Băieţii.
Era o afirmaţie, nu o întrebare.
— Cât ai fost tu plecat, nici eu nu am stat degeaba. Unul este în viaţă, dincolo de râu. Cât despre ceilalţi, exista o urmă slabă care ducea în josul apei, dar s-a pierdut după ce am găsit-o. Legătura dintre noi se rupsese de mai multe ceasuri, înainte să-mi încep căutarea.
Ghemuită după copac, Nynaeve se încruntă mirată. Lan se opri în loc şi întrebă:
— Crezi că i-au prins Jumate-Oamenii care se îndreaptă acum spre miazăzi?
— Poate, răspunse Moiraine, apoi îşi turnă o cană cu ceai şi continuă: Dar nu vreau să cred că ar putea fi morţi. Nu pot. Nu îndrăznesc. Ştii cât de multe lucruri sunt în joc. Trebuie să-i am pe tinerii ăştia. Mă aştept să fie vânaţi de cei din Shayol Ghul. Accept faptul că s-ar putea să mi se împotrivească şi unele din Turnul Alb, poate chiar Suprema Înscăunată. Există mereu Aes Sedai care nu acceptă decât o singură soluţie. Dar…
Brusc, ea lăsă cana jos şi se ridică, încruntându-se uşor.
— Dacă stai prea mult cu ochii la lup, mormăi ea, te muşcă şoarecele de gleznă.
Apoi privi drept spre copacul în spatele căruia se ascundea Nynaeve.
— Jupâneasă al’Meara, de-acum poţi să ieşi, dacă vrei.
Nynaeve se ridică iute în picioare, grăbindu-se să-şi scuture frunzele uscate de pe rochie. Lan se răsucise cu faţa spre copac de îndată ce privirea lui Moiraine se mişcase într-acolo şi îşi scosese sabia din teacă înainte ca ea să termine de rostit numele lui Nynaeve. Acum o vârî la loc, cu mai multă putere decât era, de fapt, nevoie. Chipul său era aproape la fel de lipsit de expresie ca întotdeauna, dar Nynaeve se gândi că în colţul gurii avea, parcă, o urmă de tristeţe. Se simţi mulţumită măcar că Străjerul nu-şi dăduse seama că se afla şi ea acolo.
Dar mulţumirea ţinu doar o clipa. Îşi îndreptă privirea asupra lui Moiraine şi porni spre ea cu paşi mari. Îşi dorea să rămână calmă şi detaşată, dar glasul îi tremura de mânie.
— În ce i-ai amestecat pe Egwene şi pe băieţi? În ce urzeli murdare de Aes Sedai vrei să-i foloseşti?
Cealaltă îşi luă cana şi sorbi uşor din ceai, netulburată. Totuşi, când Nynaeve se apropie, Lan ridică un braţ pentru a-i tăia calea. Ea încercă să dea piedica la o parte şi rămase surprinsă când braţul Străjerului nu se mişcă mai mult decât ar fi făcut-o o creangă de stejar. Nici ea nu era lipsită de putere, dar muşchii lui erau ca fierul.
— Ceai? îi oferi Moiraine.
— Nu. Nu vreau ceai. Nu aş bea ceaiul dumitale nici dacă aş muri de sete. Nu-ţi dau voie să-i foloseşti pe oamenii din Emond’s Field în urzelile tale ticăloase de Aes Sedai.
— Nu prea ai dreptul să vorbeşti, Meştereasă, răspunse Moiraine, părând mai interesată de ceaiul fierbinte decât de ceea ce spunea. Şi dumneata poţi folosi Puterea, într-o oarecare măsură.
Nynaeve smuci din nou de braţul lui Lan, dar acesta tot nu se mişcă, aşa că se hotărî să nu-l bage în seamă.
— Aşa? Cum de nu spui c-aş fi şi eu vreun troloc?
Zâmbetul aşternut pe chipul lui Moiraine era atât de mulţumit, încât Nynaeve simţi că-i venea s-o lovească.
— Crezi că e cu putinţă ca eu să mă aflu faţă în faţă cu o femeie care poate atinge Adevăratul Izvor şi poate conduce Puterea, chiar dacă numai uneori, fără să ştiu ce e? Aşa cum şi tu ai simţit puterile lui Egwene. Cum crezi că mi-am dat seama că te aflai în spatele copacului? Dacă n-aş fi fost cu gândurile aiurea, aş fi simţit de cum te apropiai. Troloc cu siguranţă nu eşti, căci atunci aş fi simţit miasma Celui Întunecat. Şi atunci, spune-mi, ce am simţit, Nynaeve al’Meara, Meştereasă din Emond’s Field, care poate mânui puterea fără s-o ştie?
Lan se uita la Nynaeve într-un fel neplăcut; părea uimit şi gânditor, deşi numai expresia ochilor i se schimbase, iar chipul îi rămăsese de piatră. Egwene era deosebită, o ştiuse dintotdeauna. Din Egwene urma să iasă o Meştereasă de prima mână. „Sunt înţelese, îşi spuse ea, şi încearcă să mă ia pe nepregătite.”
— Nu mai vreau s-aud nimic. Dumneata…
— Trebuie să asculţi, rosti ferm Moiraine. Bănuisem ceva încă din Emond’s Field, chiar dinainte să te cunosc. Oamenii mi-au povestit cât era de supărată Meştereasa pentru că nu prezisese iarna grea şi întârzierea primăverii. Mi-au spus cât era de pricepută la prevestirea vremii şi a recoltelor, cât de minunate erau leacurile ei şi cum, câteodată, vindeca răni care ar fi putut lăsa bolnavul schilod, şi o făcea atât de bine, încât nu se mai vedea aproape nici o cicatrice, nu rămânea nici o urmă. Singurele critici pe care le-am auzit la adresa ta veneau din partea câtorva care se gândeau că eşti prea tânără pentru o asemenea răspundere, iar asta n-a făcut decât să-mi întărească bănuielile. Atât de tânără şi atât de înzestrată.
— Jupâneasa Barran m-a instruit bine, răspunse Nynaeve, încercând să se uite spre Lan, numai că ochii lui o făceau să se simtă tot neliniştită, aşa că se hotărî până la urmă să se uite spre râu, peste capul femeii. „Cum de-au îndrăznit cei din sat să bârfească în faţa unei străine?” Şi cine ţi-a zis că aş fi prea tânără? întrebă ea.
Moiraine zâmbi, dar nu se lăsă abătută de la ceea ce avea de spus.
— Spre deosebire de majoritatea femeilor care pretind că ascultă vântul, tu chiar poţi s-o faci, câteodată. Fireşte, nu are nimic de a face cu vântul. E ceva ce ţine de Aer şi Apă. Şi nu era nevoie să fii învăţată s-o faci; te-ai născut cu asta, la fel ca Egwene. Dar tu ai învăţat să te descurci, ceea ce ea încă n-a făcut. La câteva clipe după ce ne-am întâlnit, am ştiut. Îţi aduci aminte că te-am întrebat deodată dacă tu eşti Meştereasa? Oare de ce crezi c-am făcut-o? Nu era nici o deosebire între tine şi celelalte fete drăguţe care se pregăteau de Sărbătoare. Chiar dacă mă aşteptam la o Meştereasă tânără, îmi imaginam pe cineva mai în vârsta decât tine.