Oferta era bogată şi diversificată. Butoni din alamă, cupru, bronz, şi chiar din fier negru, forjat. Pandantive, cele mai multe din alamă, cu o mică ornamentaţie din argint. Cercei din argint. Insigne din argint sau alamă. Argintul îi costase o grămadă; chiar şi aliajul de lipit îi uscase. Cumpăraseră şi câteva pietre semipreţioase, pentru a le monta în insigne: perle colţuroase, spinel, jad, aşchii de opal. Şi, dacă lucrurile mergeau bine, aveau să încerce aur şi, posibil, diamante de cinci-şase puncte.
Aurul le-ar fi adus un profit real. Începuseră deja să caute surse pentru resturi de aur, piese vechi topite, fără valoare artistică — mult mai ieftin de cumpărat decât aurul nou. Dar şi aşa, era vorba despre o cheltuială enormă. Cu toate acestea, o insignă din aur vândută ar a-duce mai mult decât patruzeci din alamă. Puteau obţine practic orice preţ pe piaţa comerţului cu amănuntul pentru o insignă din aur în-tr-adevăr bine desenată şi executată… presupunând, după cum arăta-se Frink, că marfa lor chiar mergea.
Până în prezent, nu încercaseră să vândă. Îşi rezolvaseră ceea ce păruseră a fi problemele tehnice de bază; îşi aveau bancul cu motoare, maşină cu cablu flexibil, maşină de ascuţit şi discuri de şlefuit. În fapt, aveau întreaga gamă de unelte de finisare, de la perii aspre de sârmă, la perii din alamă şi discuri Cratex de şlefuit, până la cele mai fine suprafeţe de lustruit, din bumbac, stofă, piele, meşină, care puteau fi acoperite cu componenţi mergând de la pulbere de corindon şi scorie până la cei mai fini abrazivi. Şi desigur, aveau aparatul lor de sudură cu oxiacetilenă, cuvele, vasele de calibrare, furtunele, mufele, măştile, toate ale lor.
Şi superbe scule de bijutier. Cleşti-patent din Germania şi Franţa, micrometre, maşini de găurit cu diamant, ferăstraie, cleşti, pensete, instrumente la mâna a treia pentru lipit, menghine, materiale de răzuit, foarfeci mari, ciocănele forjate de mână… seturi de echipament de precizie. Şi rezerve de capete de ciocan de lipit de diferite dimensi-uni, foi metalice, prinzătoare pentru insigne, verigi, clipsuri pentru cercei. Mult peste jumătate din cele două mii de dolari fuseseră cheltuiţi; mai aveau în contul lor din Bancă, Edfrank, numai două sute cincizeci de dolari. Dar erau aranjaţi din punct de vedere legal; aveau până şi autorizaţia de lucru S.P.A. Nu mai trebuiau decât să vândă.
Nici un comerciant, se gândi Frink studiind etalajul, nu le-ar putea cerceta mai sever decât noi. Arătau într-adevăr bine aceste câteva piese selecte, fiecare trudnic verificate să nu aibă defecte de sudură, margini sau colţuri neşlefuite, pete de la foc… controlul de calitate era excelent. Cea mai uşoară mătuire sau urmă de la peria de sârmă fusese de ajuns pentru ca piesa să fie întoarsă în atelier. Nu ne putem permite să expunem nici o lucrare grosolan lucrată sau nefinisată; o singură pată neagră neobservată pe un lănţişor de argint şi suntem terminaţi.
Pe lista lor, magazinul lui Robert Childan apărea primul. Dar numai Ed se putea duce acolo; Childan şi l-ar aminti cu siguranţă pe Frank Frink.
— Tu trebuie să faci cea mai mare parte a vânzărilor, zise Ed, dar se rezervase pentru a-l aborda el însuşi pe Childan, îşi cumpărase un costum bun, cravată nouă, cămaşă albă, pentru a face impresie bună. Cu toate astea, nu prea arăta în largul lui.
— Ştiu că suntem buni, îşi spuse pentru a milioana oară. Dar… la naiba.
Cele mai multe piese erau abstracte, spirale din sârmă, bucle, forme pe care în oarecare măsură metalele topite le luaseră singure. Unele aveau delicateţea unei pânze de păianjen, erau aeriene; altele aveau o robusteţe masivă, puternică, aproape barbară. Era uimitoare paleta de forme, luând în considerare cât de puţine piese se aflau în caseta căptuşită cu catifea; şi totuşi, un magazin, realiză Frink, ar putea cumpăra tot ce am prezentat noi aici. Vom merge pe la toate magazinele…, dacă dăm greş. Dar dacă reuşim, dacă ne impunem cu ele, ne vom întoarce să completăm la comenzi tot restul vieţii.
Amândoi, împreună, puseră plăcile îmbrăcate în catifea în coşul din răchită. Am putea scoate ceva pe metal, îşi spuse Frink, în cel mai rău caz. Şi uneltele şi echipamentul; ne putem lipsi de ele, dacă e să pierdem, şi tot recuperăm ceva.
Acum este momentul să consultăm oracolul. Întreb: cum se va descurca Ed în această primă ieşire pentru vânzare? Dar era prea nervos. Putea da o prevestire rea şi nu se simţea în stare să o întâmpine. În orice caz, zarurile fuseseră aruncate: piesele erau făcute, ate-lierul pus la punct — indiferent ce putea îndruga I ching-ul în momentul ăsta.
Nu ne poate vinde el bijuteriile… nu ne poate da el noroc.
— Prima oară îl atac pe Childan, spuse Ed. Am putea foarte bine s-o rezolvăm cu el. Apoi poţi încerca tu vreo doi. Vii şi tu, nu? În furgonetă. Parchez după colţ.
Urcându-se în maşină cu coşul lor din răchită, Frink se gândi: Dumnezeu ştie cât de bun vânzător este Ed, sau sunt eu. Childan poate fi dus, dar e vorba să facă o prezentare, cum se zice.
Dacă era Juliana aici, se gândi, se putea duce până acolo şi s-o rezolve cât ai clipi din ochi; este drăguţă, poate vorbi cu oricine pe faţa pământului şi este femeie. În fond, astea-s bijuterii pentru femei. Şi le putea pune în magazin. Închizând ochii, încercă să-şi imagineze cum ar arăta ea cu o brăţară de-a lor. Sau cu unul dintre colierele lor mari, din argint. Cu părul ei negru şi cu pielea albă, tristă, cu ochi adânci… purtând un pulover gri din jerseu, puţin cam strâmt, argintul odihnindu-se direct pe piele, metalul ridicându-se şi coborând o dată cu respiraţia…
Dumnezeule, era vie în mintea lui, chiar acum. Fiecare piesă făcută de ei ridicată de degetele subţiri, puternice, examinată; dându-şi capul pe spate, ţinând piesa sus. Juliana alegând, întotdeauna martoră la tot ceea ce făcuse el.
Cei mai potriviţi pentru ea, hotărî, ar fi cerceii. Cei lungi, strălucitori, mai ales cei din alamă. Cu părul prins la spate cu o clemă sau tăiat scurt, să i se vadă gâtul şi urechile. Şi-i putem face şi fotografii, pentru reclamă şi prezentare. Discutase cu Ed despre un catalog, ca să poată vinde şi prin poştă, în alte părţi ale lumii. Juliana ar arăta extraordinar… are pielea frumoasă, foarte sănătoasă, fără să-i atârne, fără cute şi de o culoare excelentă. Ar face-o, dacă aş putea da peste ea? Indiferent ce gândeşte despre mine, n-are nimic a face cu viaţa noastră personală. Ar fi o problemă strict de afaceri.
La naiba, nici măcar nu i-aş face eu fotografiile. Am lua un fotograf profesionist. Asta i-ar plăcea. Vanitatea ei, probabil, la fel ca întotdeauna. Întotdeauna i-a plăcut s-o privească lumea, s-o admire, oricine. Cred că cele mai multe femei sunt aşa. Tânjesc după a fi întruna băgate în seamă. Sunt foarte mămoase astfel.
Se gândi, Juliana n-ar suporta niciodată să stea singură; trebuie să mă aibă pe mine în preajmă întruna, complimentând-o. Aşa sunt copiii mici, au impresia că dacă părinţii nu-i văd, ceea ce fac nu-i real. Fără îndoială că are vreun tip care s-o observe chiar în clipa asta. Spunându-i cât este de drăguţă. Picioarele. Abdomenul neted, suplu…
— Ce-i cu tine? zise Ed privindu-l. Te lasă nervii?
— Nu, spuse Frink.
— Nu mă duc acolo ca să stau, zise Ed. Am în cap nişte idei. Şi am să-ţi mai spun ceva: nu sunt speriat. Nu sunt intimidat pentru că e un loc select şi că trebuie să-mi pun costumul ăsta elegant. Recunosc, nu-mi place să mă gătesc. Recunosc, nu mă simt lejer. Dar nu contează deloc. Tot mă duc acolo să i-o trag lui cap-sec ăla.