Bine de tine, se gândi Frink.
— La naiba, dacă tu te-ai putut duce acolo, cum ai făcut, zise Ed, şi să-i tragi minciuna aia cum că eşti reprezentantul unui amiral japonez, ar trebui şi eu să fiu în stare să-i spun adevărul, că asta-i cu adevărat bijuterie, creaţie originală, făcută de mână, că…
— Lucrată de mână, spuse Frink.
— Da. Lucrată de mână. Adică, intru acolo şi nu ies până ce nu iau banii. Ar trebui să cumpere astea. Dacă n-o face, e de-a dreptul sărit. M-am tot uitat în jur; nu-i nimic de vânzare în genul a ce avem noi, nicăieri. Doamne, când mă gândesc că poate se uită şi nu le cumpără… mă face s-o iau razna, la naiba, de să-ncep să mă legăn.
— Vezi să-i spui că nu-s placate, zise Frink. Cuprul e cupru masiv şi alama e alamă masivă.
— Lasă-mă să mă descurc cum ştiu eu, spuse Ed. Am câteva idei într-adevăr excelente.
Frink se gândi: ce pot face este asta. Să iau două piese — lui Ed n-o să-i pese — să le pun la cutie şi să i le trimit Julianei. Să vadă cu ce mă ocup. Autorităţile poştale au să-i dea de urmă; i le trimit la ultima adresă cunoscută. Ce-o să spună când o să deschidă cutia? Va trebui să fie un bilet de la mine, explicând că le-am făcut eu însumi; că sunt partener într-o mică afacere de creaţie originală de bijuterii. Am să-i aprind imaginaţia, să-i spun ceva care s-o facă să vrea să ştie mai multe, care să-i trezească interesul. Am să-i spun despre pietre şi despre metale. Locurile unde vindem, magazinele elegante…
— Nu-i pe-aici? zise Ed, încetinind camioneta.
Erau în plină circulaţie, în centru; clădirile acopereau cerul.
— Mai bine-aş opri.
— Încă cinci blocuri, spuse Frink.
— N-ai o ţigară de-aia, cu marihuana? întrebă Ed. Una m-ar calma acum. Frink îi dădu pachetul lui de T'ien-lais, sortimentul "Muzică cerească", din care învăţase să fumeze la W.-M. Corporation.
Ştiu că trăieşte cu vreun tip, îşi spuse Frink. Că se culcă cu el. Ca şi cum i-ar fi nevastă. O ştiu pe Juliana. Altfel n-ar putea supravieţui; ştiu cum devine la căderea nopţii. Când se face frig şi întuneric şi toată lumea-i acasă, în sufragerie. Nu-i făcută pentru o viaţă solitară. Nici eu, îşi dădu seama.
Poate tipul e într-adevăr cumsecade. Vreun student sfios, pe care l-a agăţat ea. Ar fi o femeie bună pentru un tinerel care nu s-a mai a-propiat de vreo femeie. I-ar face mult bine. Sper din tot sufletul că nu-i cu vreunul mai bătrân. Asta n-aş suporta. Vreun tip experimentat şi josnic, cu o scobitoare lipită într-o parte a gurii, înghesuind-o peste tot.
Simţi cum începe să respire greu. Imaginea unei huidume păroase punând-o pe Juliana la pământ, rău cu ea, făcându-i viaţa nefericită… Ştiu că până la urmă ar termina-o omorându-se, se gândi. Aşa-i este ei scris, dacă nu-şi găseşte bărbatul potrivit — şi asta înseamnă tipul studentului, într-adevăr blând, sensibil, amabil, care să fie în stare să-i aprecieze ei gândurile.
Eu am fost prea dur pentru ea, se gândi. Şi eu nu sunt atât de rău; sunt o grămadă de tipi mai răi decât mine. Puteam foarte bine să-mi dau seama ce gândea, ce dorea, când se simţea singură sau deprimată. Am pierdut o mulţime de timp făcându-mi griji sau agitându-mă pe lângă ea. Dar n-a fost destul. Merita mai mult, se gândi.
— Parchez, zise Ed.
Găsise un loc şi dădea camioneta cu spatele, uitându-se peste umăr.
— Ascultă, zise Frink. Pot să-i trimit două piese nevesti-mii?
— Nu ştiam că eşti însurat.
Preocupat cu parcarea, Ed îi răspunse:
— Sigur, dacă nu-s din argint.
Ed stinse motorul.
— Am ajuns, spuse.
Pufăi fumul de marihuana apoi strivi ţigara pe bord şi aruncă mucul pe podeaua cabinei.
— Urează-mi noroc.
— Noroc, spuse Frank Frink.
— Hei, ia uită-te. E o poezie de-aia japoneză, waka, pe dosul pachetului de ţigări.
Ed citi poezia cu voce tare, acoperind zgomotul traficului:
"Auzind strigătul cucului
M-am uitat în direcţia
De unde venea sunetuclass="underline"
Ce am văzut?
Doar luna palidă pe cerul zorilor de zi."
Îi dădu înapoi lui Frink pachetul de T'ien-lais. Apoi îi dădu una pe spate, zâmbi larg cu toţi dinţii, deschise uşa camionetei, luă coşul de răchită şi păşi afară din maşină.
— Te las să pui tu moneda în aparat, zise el luând-o în jos pe trotuar.
Într-o secundă, se pierdu printre ceilalţi pietoni.
Juliana, se gândi Frink. Eşti la fel de singură ca mine?
Se dădu jos din maşină şi puse o monedă de zece cenţi în ceasul de parcare. Frică, se gândi. Toată afacerea asta cu bijuteriile. Dacă nu ţine? Dacă nu ţine? Oracolul aşa spunea. Bocet, lacrimi, pierderea po-tului.
Chipuri, umbrele întunecate ale vieţii lui. Trecerea lui spre mormânt. Dacă era ca aici, nu mai era atât de rău. Chiar deloc rău.
Mi-e frică, realiză. Dacă Ed nu vinde nimic. Dacă râd de noi.
Atunci?
Pe un cearşaf întins pe duşumeaua camerei din faţă a apartamentului ei, Juliana stătea întinsă, strângându-l pe Joe Cinnadella la piept. Încăperea era caldă şi inundată de soarele după-amiezii. Corpul ei şi corpul bărbatului din braţele ei umede de transpiraţie. O picătură, rostogolindu-se de pe fruntea lui Joe, atârnată un moment pe pometele obrazului lui, îi căzu ei pe gât.
— Eşti încă leoarcă, murmură ea.
El nu zise nimic. Respiraţia lui, adâncă, rară, regulată… ca oceanul, se gândi ea. Nu suntem decât o apă, înăuntru.
— Cum a fost? întrebă ea.
El mormăi că fusese okay.
Mă gândeam eu, se gândi Juliana. Pot s-o spun. Acum trebuie să ne ridicăm amândoi, să ne tragem din noi. Sau nu e bine? Semn de dezaprobare subconştientă?
El se mişcă.
— Te ridici?
Îl apucă strâns cu ambele braţe.
— Nu. Încă nu.
— Nu trebuie să te duci la sală?
Nu mă duc la sală, îşi zise Juliana. Nu ştii? Vom merge undeva; nu vom mai sta prea mult aici. Dar va fi un loc unde n-am mai fost. E timpul.
Îl simţi că începe să se tragă înapoi şi apoi în sus, pe genunchi, îşi simţi mâinile alunecându-i în lungul spatelui lui umed, lunecos. Apoi îl auzi cum se îndepărtează, în picioarele goale pe podea. În baie, fără îndoială. Să-şi facă duş.
Gata, se gândi ea. Ei bine. Oftă.
— Te aud, zise Joe din baie. Gemând. Întotdeauna deprimată, nu-i aşa? Îngrijorare, frică şi neîncredere, în legătură cu mine şi cu totul pe lume.
Ieşi pentru o clipă, şiroind de apă şi săpun, cu faţa lucind.
— Cum ţi-ar plăcea o excursie?
Pulsul i se acceleră.
— Unde?
— În vreun oraş mare. Ce-ar fi spre nord, la Denver? Te scot în lume; îţi cumpăr bilet la un spectacol, un restaurant bun, taxi, îţi iau rochie de seară sau ce-ţi mai trebuie. Okay?
Îi venea greu să-l creadă, dar voia, încerca.
— E în stare Stud-ul tău să reziste la drum? strigă Joe.
— Sigur, spuse ea.
— Ne luăm amândoi nişte haine frumoase, spuse el. Ne simţim bine, poate pentru prima oară în viaţa noastră. Să nu plesneşti.
— De unde banii?
Joe spuse:
— Îi am eu. Uită-te în servieta mea.
Închise uşa băii; zgomotul apei îi acoperi celelalte cuvinte.