Deschizând servanta, îi scoase valijoara lovită şi decolorată. Destul de îndemânatică, într-un colţ descoperi un plic. Conţinea bancnote ale Reichbank, de o mare valoare şi valabile oriunde. Aşa că putem merge, îşi dădu seama. Poate că mă trage pe sfoară. Nu mi-aş dori decât să pot intra înăuntrul lui, să văd ce-i acolo, se gândi numărând banii…
Sub plic găsi un stilou uriaş, cilindric, sau cel puţin asta părea a fi; avea o agăţătoare, oricum. Dar cântărea prea mult. Cu grijă, îl ridică şi-i deşurubă capacul. Da, avea peniţă de aur. Dar…
— Ce-i asta? îl întrebă pe Joe, când reapăru de sub duş.
I-l luă şi-l puse înapoi în valiză. Cât de atent îl mânuia… observă asta şi reflectă la ea, uluită.
— Curiozitate, încă? zise Joe.
Părea înseninat, mai mult ca niciodată de când îl întâlnise; cu un chiot de entuziasm, o prinse de mijloc, apoi o ridică în braţe, învârtind-o, legănând-o înainte şi înapoi, privind-o până ce ea începu să behăie.
— Nu, zise. Sunt doar… înceată la schimbări.
Încă puţin speriată de tine, se gândi. Atât de speriată încât nici nu pot spune măcar, să-ţi zic despre asta.
— Afară pe fereastră, strigă Joe, traversând repede camera cu ea în braţe. Plecăm.
— Te rog, spuse ea.
— Glumeam. Ascultă… mergem într-un marş, ca Marşul Asupra Romei. Ţii minte. Ducele i-a condus, pe unchiul meu, Carlo, de pildă. Acum noi facem un marş mic, mai puţin important, netrecut în cărţile de istorie. Bine?
Plecându-şi capul, o sărută pe gură, atât de puternic încât dinţii le scrâşniră.
— Ce frumos vom arăta amândoi, în haine noi. Şi poţi să-mi explici exact cum să vorbesc, să mă port, bine? Învaţă-mă bunele maniere, bine?
— Vorbeşti okay, spuse Juliana. Chiar mai bine decât mine.
— Nu.
Deveni deodată trist.
— Vorbesc foarte prost. Un adevărat accent broscăresc. Nu l-ai remarcat prima oară când m-ai întâlnit în bar?
— Cred că da, spuse ea; nu-i părea important.
— Numai o femeie cunoaşte convenţiile sociale, zise Joe, ducând-o înapoi şi lăsând-o să cadă pe pat, făcând-o să salte înspăimântător.
— Fără o femeie, am discuta despre curse de maşini şi de cai şi am spune glume porcoase; nici un pic de civilizaţie.
Eşti într-o stare ciudată, se gândi Juliana. Neliniştit şi clocind gânduri negre; până ce te hotărăşti să te deplasezi; atunci devii săltăreţ. Mă vrei într-adevăr? Mă poţi părăsi, lăsa aici; s-a mai întâmplat. Te-aş părăsi eu, dacă aş continua.
— Ăla ţi-e salariul? îl întrebă în timp ce el se îmbrăca. L-ai pus deoparte?
Era prea mult. Bineînţeles, erau o grămadă de bani în Est.
— Nici un şofer de camion cu care am discutat nu a făcut vreodată atât…
— Spui că sunt şofer de camion? o întrerupse Joe. Ascultă, am mers cu chestia aia nu ca să conduc, ci ca să o apăr de tâlhari. Arătând ca un şofer de camion, aţipind în cabină.
Prăbuşindu-se pe un fotoliu din colţul încăperii, se lăsă pe spate, făcându-se că doarme, cu gura deschisă, cu corpul ţeapăn.
— Vezi?
La început, nu văzu. Apoi îşi dădu seama că avea în mână un cuţit, subţire ca o frigare de bucătărie. Dumnezeule! se gândi. De unde apăruse? Din mânecă; din aer.
— De-asta m-au angajat cei de la Volkswagen. Sarcină de serviciu. Ne-am apărat singuri împotriva lui Haselden, comandourile alea; el le-a condus.
Ochii negri sclipiră; zâmbi într-o parte către Juliana.
— Cine crezi că l-a prins pe Colonel, atunci, la sfârşit. Când am pus mâna pe ei, pe Nil — pe el, împreună cu alţi patru din Grupul de Intervenţie pentru Deşert, la luni de zile după campania de la Cairo. Ne-au călcat într-o noapte, pentru benzină. Eram santinelă. Haselden s-a furişat, frecat cu negru peste tot pe faţă şi pe corp, inclusiv pe mâini; nu aveau atunci nici un laţ de sârmă, numai grenade şi automate uşoare. Mult prea zgomotoşi. A încercat să-mi frângă gâtul. I l-am frânt eu.
Din fotoliu, Joe sări spre ea, râzând:
— Hai să-mpachetăm. Le spui la sală că-ţi iei câteva zile libere; sună-i.
Povestea lui pur şi simplu nu o convinsese. Probabil că nici nu fusese în Africa de Nord, nici nu luptase în război de partea Axei, nici măcar nu luptase. Ce tâlhari? se întrebă ea. Nici un camion despre care ştia ea nu venise prin Canon City dinspre Coasta de Est cu un profesionist, fost soldat, drept gardă. Probabil că nici nu trăise în SUA, inventase totul, de la început; o minciună ca s-o amăgească, să-i trezească interesul, să pară romantic.
Poate este nebun, se gândi. Ironic… pot face de fapt ceea ce am pretins de multe ori că fac, să-mi folosesc cunoştinţele de judo pentru auto-apărare. Să-mi salvez… fecioria? Viaţa, se gândi. Dar mult mai posibil să fie doar un biet broscar din clasa de jos, care munceşte pe rupte, cu iluzia gloriei; vrea să facă un chef zdravăn, să-şi cheltuie toţi banii, să-i dea gata — şi apoi să se întoarcă la existenţa lui monotonă. Şi-i trebuie o fată ca s-o facă.
— Okay, zise. Am să telefonez la sală.
Ducându-se în hol, se gândi: o să-mi cumpere haine scumpe şi apoi o să mă ducă la vreun hotel luxos. Orice bărbat tânjeşte să aibă o femeie într-adevăr bine îmbrăcată înainte să moară, chiar dacă trebuie să-i cumpere el hainele. Cheful ăsta este probabil ambiţia de o viaţă a lui Joe Cinnadella. Şi este isteţ; pun pariu că are dreptate în felul în care m-a analizat… am o frică nevrotică de mascul. Frank o ştia şi el. De asta ne-am despărţit, de-asta simt acum neliniştea asta, neîncre-derea asta.
Când se întoarse de la telefonul public, îl găsi pe Joe încă o dată afundat în Lăcusta, încruntându-se în timp ce citea, inconştient de orice altceva.
— N-ai să mă laşi şi pe mine s-o citesc? întrebă ea.
— Poate în timp ce eu conduc, spuse Joe, fără să-şi ridice privirile.
— Tu ai să conduci? Dar e maşina mea!
El nu spuse nimic; continuă doar să citească.
De la casa de marcat, Robert Childan îşi ridică privirile să se uite la un bărbat slab, înalt, cu păr negru, care intra în magazinul lui. Omul purta un costum uşor demodat şi ducea un coş mare, din răchită. Comis-voiajor. Cu toate astea, zâmbetul nu-i era amabil; avea, în schimb un aer întunecat, morocănos, pe faţa tăbăcită. Mai degrabă instalator sau electrician, se gândi Robert Childan.
După ce termină cu clientul lui, Childan îi strigă omului:
— Pe cine reprezentaţi?
— Edfrank. Bijuterii la comandă, mormăi omul în răspuns.
Îşi pusese coşul pe una dintre tejghele.
— Lucru de mână. Fiecare, unicat. Fiecare, original. Alamă, cupru, argint. Chiar şi fier negru forjat.
Childan îşi aruncă privirile în coş. Metal pe catifea neagră, tipic.
— Nu, mulţumesc. Nu-s în domeniul meu.
— Reprezintă artă americană. Contemporană.
Clătinând din cap în semn că nu, Childan se întoarse către casa de marcat.
Un timp, omul stătu jucându-se cu panourile lui din catifea şi cu coşul. Nici nu le punea la loc, nici nu le scotea; părea să nu aibă habar ce făcea. Cu mâinile încrucişate, Childan îl urmărea, gândindu-se la diversele probleme ale zilei. La două avea fixată o întâlnire, pentru a prezenta nişte ceşti din perioada timpurie. Apoi, la trei, un alt transport de obiecte care se-ntorceau de la laboratorul Universităţii California, de la testul de autenticitate. Examinase şi alte piese în ultimele două săptămâni. De când cu neplăcutul incident cu Coltul 44.