Îi aduse comis-voiajorului să semneze o mică declaraţie tip. Magazinul nu avea de plătit pentru obiectele lăsate. La returnarea părţii nevândute, dacă nu se putea găsi ceva… trebuie să fi fost furate, îşi declară Childan sieşi. Întotdeauna se petrec furturi în magazine. Mai ales obiecte mici, ca bijuteriile.
Nu exista nici o posibilitate pentru Childan, să piardă. Nu avea de plătit bijuteriile acestui om; nu investea nimic în acest tip de marfă. Din tot ce vindea, avea un profit, iar dacă nu vindea, pur şi simplu le returna — ceea ce se mai putea găsi — comis-voiajorului. la o dată ulterioară, neprecizată.
Childan întocmi chitanţa, înşirând obiectele. O semnă şi-i dădu comis-voiajorului o copie.
— Mă poţi suna, zise, peste vreo lună. Să afli cum merge.
Luând bijuteriile pe care le dorise, se duse în spatele magazinului, lăsându-l pe comis-voiajor să-şi strângă restul mărfii.
Nu credeam că o să le ia pe celelalte, se gândi. Nu ştii niciodată. De-aia merită întotdeauna să încerci.
Când se uită iar, văzu că omul era gata de plecare. Avea sub braţ coşul de răchită, iar tejgheaua era goală. Comis-voiajorul venea către el, cu ceva în mână.
— Da? spuse Childan.
Tocmai se uita prin corespondenţă.
— Vreau să vă las cartea noastră de vizită.
Comis-voiajorul puse pe masa lui Childan un petic de hârtie gri cu roşu, arătând ciudat.
— Edfrank. Bijuterii la comandă. Are adresa noastră şi numărul de telefon. În caz că vreţi să luaţi legătura cu noi.
Childan dădu din cap, zâmbi în tăcere şi se întoarse la treaba lui.
Când făcu o altă pauză şi-şi ridică privirile, magazinul era gol. Comis-voiajorul plecase.
Băgând o monedă de cinci cenţi în automat, Childan obţinu un ceai fierbinte, pe care începu să-l soarbă, pe gânduri.
Mă întreb dacă se vor vinde, îşi spuse. Puţin probabil. Deşi sunt bine făcute. Şi nimeni n-a mai văzut ceva asemănător. Examină una dintre insigne. Model cu adevărat impresionant. În nici un caz amatori.
Am să le schimb etichetele. Să le pun preţuri mai mari. Să subliniez realizarea lor manuală. Şi unicitatea. Comenzi originale. Mici sculpturi. Să porţi o operă de artă. Creaţie exclusivă la rever sau la încheietura mâinii.
Şi mai era o noţiune care îi umbla şi se amplifica în dosul frunţii lui Robert Childan. Cu astea, nu-i nici o problemă de autenticitate. Iar problema aia s-ar putea să ruineze într-o zi industria de artizanat istoric american. Nu azi-mâine, dar după aceea, cine ştie.
E mai bine să nu pui toate fiarele într-un singur foc. Vizita escrocului ăla evreu; ar putea fi începutul. Dacă-mi fac în linişte un stoc de obiecte neistorice, lucrări contemporane, fără nici o patină a istoriei, reală sau imaginară, aş putea să constat că sunt în fruntea competiţiei. Şi câtă vreme nu mă costă nimic…
Lăsându-se cu scaunul pe spate, astfel încât să îl sprijine de perete, îşi sorbea ceaiul şi se gândea.
Momentul se schimbă. Trebuie să fii pregătit să te schimbi o dată cu el. Altfel, rămâi în aer. Să te adaptezi.
Regula supravieţuirii, se gândi. Cască ochii la situaţia din jurul tău. Află-i imperativele. Şi… Împlineşte-le. Fii acolo la timpul potrivit, să faci lucrul potrivit.
Lasă-te purtat. Orientalii ştiu. Ochii negri, deştepţi, pasivi.
Brusc, îi veni o idee; îl făcu să sară în picioare. Doi iepuri dintr-o dată. Ah. Ţopăi entuziasmat. Împachetez frumos două dintre cele mai bune bijuterii (scoţându-le, desigur, etichetele). Insignă şi pandantiv sau brăţară. Ceva drăguţ, oricum. Apoi — de vreme ce trebuie să închid pe la două, oricum — să dau pe la locuinţa familiei Kasoura. Domnul Kasoura, Paul, va fi la lucru. Oricum, doamna Kasoura, Betty, va fi, foarte probabil, acasă.
Mită sub formă de cadou, lucrarea asta de artă americană originală. Complimentele mele, personal, pentru a obţine răspunsuri de prima mâna. Aşa se introduce o nouă modă. Nu-i drăguţ? Întreaga colecţie este la magazin; treceţi pe acolo etc. Asta-i pentru tine, Betty.
Tremură. Doar ea şi cu mine în apartament, ziua-n amiaza mare. Soţul plecat la slujbă. Şi aşa mai departe; strălucit pretext.
Beton armat!
Luând o cutioară, hârtie de împachetat şi şnur, Robert Childan începu să pregătească un cadou pentru doamna Kasoura. Brunetă, atrăgătoare femeie, zveltă în îmbrăcămintea ei orientală de mătase, tocuri înalte şi tot aşa. Sau poate, azi, în costum lejer de plimbare, bluză largă şi pantaloni din bumbac albastru, gen muncitor, foarte uşor şi confortabil şi neprotocolar. Ah, se gândi el.
Sau e prea îndrăzneţ? Soţul, Paul, devine furios. Miroase şi reacţionează urât. Poate să merg mai uşor; să-i duc lui cadoul, la birou? Cam aceeaşi poveste, dar lui. Atunci, să-i dea el cadoul, fără bănuieli. Şi, se gândi Childan, după aceea o sun eu pe Betty, mâine sau poimâine, să-i văd reacţia.
Încă si mai fără fisură!
Când Frank Frink îşi văzu partenerul întorcându-se pe trotuar, bănui că nu mersese bine.
— Ce s-a întâmplat? zise el, luând coşul de răchită de la Ed şi punându-l în maşină. Isuse Cristoase, ai plecat de o oră şi jumătate. I-a trebuit atât de mult ca să zică nu?
Ed spuse:
— N-a spus nu.
Arăta obosit.
— Atunci ce-a zis?
Deschizând coşul, Frink văzu că destule dispăruseră. Multe dintre cele mai bune ale lor.
— A luat o mulţime. Atunci care-i problema?
— Consignaţie, făcu Ed.
— I le-ai lăsat?
Nu-i venea să creadă.
— Dar am vorbit…
— Nu ştiu cum s-a întâmplat.
— Isuse, spuse Frink.
— Îmi pare rău. Se purta de parcă voia să le cumpere. A ales o mulţime. Credeam că le cumpără.
Rămaseră împreună tăcuţi în camionetă timp îndelungat.
10
FUSESERĂ SĂPTĂMÂNI GROAZNICE pentru domnul Baynes. Din camera lui de la hotel, sunase în fiecare zi la Misiunea Comercială, să întrebe dacă nu îşi făcuse apariţia bătrânul domn. Răspunsul fusese invariabil nu. Vocea domnului Tagomi devenise pe zi ce trece tot mai rece şi mai oficială. Pregătindu-se să sune a şaisprezecea oară, domnul Baynes se gândi: mai devreme sau mai târziu, îmi vor spune că domnul Tagomi nu este în birou. Că nu mai acceptă nici un telefon de la mine. Şi aşa va fi.
Ce s-a întâmplat? Unde este domnul Yatabe?
Am o idee destul de bună. Moartea lui Martin Bormann provocase consternare la Tokyo. Domnul Yatabe fără îndoială se afla pe drum către San Francisco, plecat de o zi sau două, când noi instrucţiuni îl ajunseseră. Întoarcere în Home Islands, pentru alte consultări.
Ghinion, îşi dădu seama domnul Baynes. Poate chiar fatal.
Dar trebuie să rămână unde se află, în San Francisco. Încercând să aranjeze întâlnirea pentru care venise. Patruzeci şi cinci de minute cu racheta Lufthansa de la Berlin, iar acum asta. Un timp sinistru în care trăim. Putem călători oriunde dorim, chiar şi pe alte planete. Şi la ce bun? Să stăm zile în şir, pierzându-ne moralul şi speranţa. Căzând într-o plictiseală interminabilă. Iar între timp, ceilalţi sunt ocupaţi. Ei nu stau neputincioşi, aşteptând.
Domnul Baynes despături ediţia de după-amiază a Nippon Times- ului si mai citi o dată titlurile.
Dr. Goebbels numit Cancelar al Reich-ului
Soluţie surprinzătoare la problema conducerii