Comitetului Partei. Discurs radio considerat decisiv.
Veselia mulţimii în Berlin. Declaraţie aşteptată.
Göring poate fi numit Şef al Poliţiei, peste Heydrich.
Reciti articolul în întregime. Iar apoi puse iarăşi ziarul deoparte, luă telefonul şi formă numărul Misiunii Comerciale.
— Domnul Baynes la telefon. Pot vorbi cu domnul Tagomi?
— Un moment, domnule. Un moment foarte lung.
— Domnul Tagomi la telefon.
Domnul Baynes trase puternic aer în piept şi spuse:
— Iertaţi această situaţie deprimantă pentru amândoi, domnule…
— A, domnul Baynes.
— Ospitalitatea dumneavoastră faţă de mine nu ar putea fi întrecută. Într-o zi ştiu că veţi înţelege motivele care m-au făcut să amân conferinţa noastră până ce bătrânul domn…
— Regret, nu a sosit.
Domnul Baynes închise ochii.
— Mă gândeam că de ieri…
— Mă tem că nu, domnule.
Politeţea cea mai rece.
— Dacă vreţi să mă scuzaţi, domnule Baynes. Afaceri urgente.
— Bună ziua, domnule.
Telefonul ţăcăni. Astăzi, domnul Tagomi închisese fără ca măcar să spună la revedere. Domnul Baynes puse încet receptorul jos.
Trebuie să acţionez. Nu mai pot aştepta.
Îi fusese explicat foarte clar de către superiorii lui că nu trebuia să contacteze Abwehr-ul în nici un caz. Trebuia pur şi simplu să aştepte până ce reuşea să realizeze contactul cu reprezentantul militar japonez; trebuia să stea de vorbă cu japonezul, iar apoi să se întoarcă la Berlin. Numai că nimeni nu prevăzuse că Bormann avea să moară. Aşa că…
Ordinele trebuiau înlocuite. Prin sfaturi mai practice. Ale lui însuşi, în cazul de faţă, de vreme ce nu avea cu cine să se consulte.
În S.P. A. se aflau cel puţin zece persoane din Abwehr, la lucru, dar unele dintre ele — poate chiar toate — erau cunoscute S.D.-ului local şi competentului său şef regional Bruno Kreuz von Meere. Cu ani în urmă îl cunoscuse pe Bruno, la o întrunire a Partei. Omul avea o deja stabilită reputaţie în cercurile poliţiei, cu atât mai mult cu cât el fusese cel care, în 1943, descoperise atentatul Ceho-Britanic la viaţa lui Reinhard Heydrich şi, prin urmare, se putea spune că îl salvase pe "Spânzurător" de la asasinare. În orice caz, autoritatea lui Bruno Kreuz von Meere era atunci în ascensiune în S.D. Nu era un simplu birocrat în poliţie.
Era, de fapt, un om destul de periculos.
Exista chiar o posibilitate ca, cu toate precauţiile luate, atât de Abwehr în Berlin cât şi de Tokkoka în Tokyo, S.D.-ul să fi aflat de această întâlnire plănuită să aibă loc în San Francisco, în birourile Înaltei Misiuni Comerciale. Oricum, acesta era, în fond, teritoriu sub administraţie japoneză. S.D.-ul nu avea nici o autoritate oficială pentru a se amesteca. Se putea întâmpla ca reprezentantul german — el însuşi în cazul de faţă — să fie arestat îndată ce punea iarăşi piciorul în teritoriul Reich-ului; dar se putea cu greu acţiona împotriva reprezentantului japonez sau împotriva existenţei întâlnirii însăşi.
Cel puţin, aşa spera.
Exista vreo posibilitate ca S.D.-ul să fi reuşit să-l reţină pe bătrânul domn japonez undeva pe parcursul drumului? Era un drum lung între Tokyo şi San Francisco, mai cu seamă pentru o persoană atât de in vârstă şi de firavă care nu putuse să călătorească prin aer.
Ceea ce trebuie să fac, ştiu domnul Baynes, este să aflu de la şefii mei dacă mai vine domnul Yatabe. Ar putea şti. Dacă l-a interceptat S.D.-ul sau l-a rechemat guvernul din Tokyo.
Iar dacă au reuşit să ajungă până la bătrânul domn, îşi dădu seama, cu siguranţă, că mă găsesc şi pe mine.
Şi totuşi, situaţia, chiar în aceste condiţii, nu era fără speranţă. Domnului Baynes îi venise o idee tot aşteptând zi după zi, singur în camera lui de la Abhirati Hotel.
Ar fi mai bine să-i dau informaţia domnului Tagomi decât să mă întorc la Berlin cu mâinile goale. Cel puţin, în felul acesta exista o şansă, chiar dacă neînsemnată, ca în cele din urmă persoana potrivită să fie înştiinţată. Domnul Tagomi nu putea însă decât să asculte; ăsta era punctul slab al ideii lui. În cel mai bun caz, putea auzi, încredinţa memoriei şi, cât mai curând cu putinţă, să-şi facă drum, într-o călătorie de afaceri, în Home Islands. În timp ce domnul Yatabe se afla la nivel politic. El putea şi să audă… şi să vorbească.
Totuşi, era mai bine decât nimic. Timpul devenea tot mai scurt: să o ia de la cap, să aranjeze cu grijă, cu prudenţă, luni de zile, iarăşi, întâlnirea delicată dintre o fracţiune germană şi una japoneză…
Cu siguranţă că îl va surprinde pe domnul Tagomi, se gândi el cu amărăciune. Să ia cunoştinţă dintr-o dată despre aşa ceva sprijinindu-se pe umerii lui. Un lung drum de la amănunte despre turnarea prin injecţie…
S-ar putea să facă o criză de nervi. Sau să scape informaţia cuiva din jur; sau să se retragă; să pretindă, chiar şi faţă de el însuşi, că nu a auzit. Pur şi simplu să refuze să mă creadă. Să se ridice în picioare, să se încline şi să se scuze că iese din încăpere, în momentul în care încep.
Indiscret. Ar putea-o privi astfel. Nu este obligat să asculte asemenea lucruri.
Atât de uşor, se gândi domnul Baynes. Ieşirea este atât de rapidă, atât de la îndemână, pentru el. Se gândi: aş fi vrut să fie pentru mine.
Şi totuşi, în ultimă analiză, nu este posibilă nici pentru domnul Tagomi. Nu suntem deloc diferiţi. Îşi poate închide urechile la ştirile care vin de la mine, sub formă de cuvinte. Dar mai târziu. Când nu mai este o chestiune de cuvinte. Dacă l-aş putea lămuri acum. Sau pe cel căruia îi voi vorbi în cele din urmă…
Părăsindu-şi camera, domnul Baynes coborî cu liftul în holul hotelului. Afară, pe trotuar, portarul chemă un velotaxi pentru el şi, curând, se afla pe drum, în sus, pe Market Street; şoferul chinez pedala energic.
— Acolo, îi spuse şoferului, când observă semnul pe care-l căuta.
— Trage la bordură.
Velotaxiul opri lângă un hidrant. Domnul Baynes plăti taximetristului şi-i dădu liber. Nimeni nu păruse să-l urmărească. Domnul Baynes o luă pe jos pe trotuar. Un moment mai târziu, printre alţi cumpărători, intră în marele magazin universal Fuga.
Erau vânzători pretutindeni. Casă după casă. Vânzătoare, cele mai multe albe, cu câteva japoneze, ici-colo, ca responsabile de raioane. Zarva era înspăimântătoare.
După o clipă de confuzie, domnul Baynes localiză raionul de îmbrăcăminte pentru bărbaţi. Se opri la rafturile cu pantaloni şi începu să-i inspecteze. Imediat, un vânzător, un tânăr alb, veni, salutându-l.
Domnul Baynes spuse:
— M-am întors pentru perechea de pantaloni maro închis, din lână, la care m-am uitat ieri.
Întâlnind privirea vânzătorului, spuse:
— Nu sunteţi cel cu care am vorbit ieri.
Era mai înalt. Mustaţă roşie. Destul de slab. Pe haină purta numele de Larry.
— În momentul acesta este la masă. Dar se întoarce.
— Intru într-o cabină de probă şi-i încerc pe aceştia, spuse domnul Baynes, luând o pereche de pantaloni din raft.
— Sigur, domnule.
Vânzătorul îi arătă o cabină liberă şi se duse să ajute pe altcineva.
Domnul Baynes intră în cabina de probă şi închise uşa. Se aşeză pe unul dintre cele două scaune şi aşteptă.
După câteva minute, se auzi o ciocănitură. Uşa cabinei de probă se deschise şi intră un japonez scund, între două vârste.