— Sunteţi din afara statului, domnule? îl întrebă el pe domnul Baynes. Trebuie să confirm creditul. Daţi-mi, vă rog, actele de identitate.
Închise uşa în urma lui.
Domnul Baynes îşi scoase portofelul. Japonezul se aşeză cu portofelul şi începu să-i cerceteze conţinutul. Se opri la poza unei fete.
— Foarte drăguţă.
— Fiica mea, Martha.
— Şi eu am o fiică numită Martha. Acum e în Chicago, studiază pianul.
— Fiica mea, spuse domnul Baynes, se pregăteşte să se mărite.
Japonezul îi dădu portofelul înapoi şi aşteptă.
Domnul Baynes spuse:
— Sunt aici de două săptămâni, dar domnul Yatabe nu s-a arătat. Vreau să ştiu dacă mai vine. Şi dacă nu, ce trebuie să fac.
— Veniţi iar, mâine după-amiază, spuse japonezul.
Se ridică o dată cu domnul Baynes.
— Bună ziua.
— Bună ziua, răspunse domnul Baynes.
Ieşi din cabina de probă, puse pantalonii înapoi pe raft şi părăsi Magazinul Universal Fuga.
Nu a durat prea mult, se gândi mergând pe trotuarul aglomerat, printre alţi pietoni. Chiar poate obţine informaţia aceea până atunci? Să ia legătura cu Berlinul, să le transmită întrebările mele, să facă întreaga codificare şi decodificare — toate etapele necesare?
Se părea că da.
Acum aş vrea să-l fi contactat mai de mult pe agent. M-ar fi scutit de multe griji şi necazuri. Şi, în mod evident, fără nici un risc serios, totul a părut a merge strună. N-a luat de fapt decât cinci sau şase minute.
Domnul Baynes se plimba fără ţintă, privind vitrinele magazinelor. Acum se simţea mult mai bine. Deodată, se trezi uitându-se la nişte fotografii pătate de muşte, cu imagini dintr-un cabaret de mâna a treia, cu femei albe goale, ale căror sâni atârnau ca nişte mingi de volei pe jumătate umflate. Priveliştea îl amuză şi mai pierdu puţin timp, împins de oamenii ce treceau în sus şi-n jos pe Market Street.
Cel puţin, făcuse în sfârşit ceva.
Ce uşurare!
Sprijinită confortabil de uşa maşinii, Juliana citea. Alături de ea, cu cotul scos pe fereastră, Joe conducea cu o mână pusă lejer pe volan şi o ţigară lipită de buza de jos; era un şofer bun şi parcurseseră deja o bună distanţă de la Canon City.
Radioul maşinii transmitea muzică sentimentală, folk de grădină de vară, o formaţie de acordeoane interpretând una dintre nenumăratele polci sau tarantele; nu reuşise niciodată să le deosebească.
— Kitsch, spuse Joe, când se termină melodia. Ascultă, mă pricep bine la muzică; să-ţi spun eu cine a fost mare dirijor. Probabil că nu ţi-l aduci aminte. Arturo Toscanini.
— Nu, zise ea, citind în continuare.
— Era italian. Dar naziştii nu l-au mai lăsat să dirijeze după război, din cauza convingerilor lui politice. A murit. Mie nu-mi place von Karajan ăsta, dirijorul permanent al Filarmonicii din New York. Trebuia să mergem la concertele lui, cu grupa, de la muncă. Ce-mi place mie, ca broscar… Îţi poţi da seama.
Îi aruncă o privire.
— Îţi place cartea aia? zise.
— Exagerează.
— Mie-mi plac Verdi şi Puccini. Tot ce avem în New York este muzica clasică germană bombastică, Wagner şi Orff; şi trebuie să mergem săptămânal la câte un spectacol din alea melodramatice de-ale Partidului Nazist al Statelor Unite, la Madison Square Garden, cu drapele şi tobe şi trompete şi torţe aprinse. Istoria triburilor gotice sau alte rahaturi educative, cântate în loc de a fi vorbite, ca să se numească "artă". Ai văzut vreodată New York-ul înainte de război?
— Da, zise ea încercând să citească.
— Nu-i aşa că aveau teatre excelente? Aşa am auzit. Acum e la fel ca industria filmului; totul e un castel din Berlin. În treisprezece ani de când sunt în New York, nici un muzical bun sau vreo piesă nouă, numai…
— Lasă-mă să citesc, zise Juliana.
— Şi cu industria cărţii, la fel, spuse Joe fără să se sinchisească. Totul este un cartel care operează din München. Tot ceea ce fac la New York este să tipărească; numai tipografii mari… Înainte de război, însă, New York-ul era centrul industriei editoriale mondiale sau aşa se spunea.
Băgându-şi degetele în urechi, ea se concentră asupra paginii deschise în poală, nemaiauzindu-i vocea. Ajunsese la un pasaj din Lăcusta care descria fabuloasa televiziune şi era vrăjită; mai ales de ceea ce se spunea despre micile televizoare pentru populaţia înapoiată din Africa şi Asia.
"… Doar Know how-ul yankeu şi sistemele de protecţie în serie — Detroit, Chicago, Cleveland, numele magice! — puteau să facă şmecheria, să trimită acel nesfârşit şi aproape tembelizant flux mobil de seturi de piese pentru televizoare ieftine, de un dolar (dolar chinezesc, dolar comercial), în fiecare sat şi cătun din Orient. Iar când piesele erau asamblate de către vreun tânăr sfrijit din sat cu mintea.
Încinsă, flămând după o şansă, după ceea ce generoşii americani îi întindeau, acel micuţ aparat, cu baterii încorporate, nu mai mare decât o cărămidă, începea să recepţioneze. Şi ce recepţiona? Ghemuit pe vine în faţa ecranului, tineretul satului — iar uneori şi vârstnicii — vedeau vorbe. Instrucţiuni. Cum să citească, în primul rând. Apoi restul. Cum să sape un puţ mai adânc. Cum să are o brazdă mai adâncă. Cum să-şi purifice apa, cum să-şi vindece bolnavii. Deasupra capetelor, luna artificială americană, rotunjită, distribuind semnale, purtându-le pretutindeni… către masele în aşteptare, avide ale Estului."
— Citeşti la rând? întrebă Joe. Sau pe sărite?
Ea zise:
— Asta-i minunat; ne-a făcut să trimitem hrană şi educaţie tuturor asiaticilor, milioanelor lor.
— Muncă de binefacere la scară mondială, zise Joe.
— Da. Noua înţelegere, sub Tugwell; ridică nivelul maselor… ascultă.
Îi citi lui Joe cu voce tare:
"…Ce fusese China? O entitate eterogenă, plină de nevoi şi de dorinţe căutând spre vest, cu măreţul ei preşedinte democrat, Chiang Kai She, care condusese poporul chinez prin anii de război către anii de pace actuali, către Decenalul reconstrucţiei. Dar pentru Chiang nu era o reconstrucţie, deoarece acel aproape supranatural vast teritoriu, care nu fusese nicicând construit, încă zăcea toropit în anticul vis. Trezire; da, fiinţa, gigantul, trebuia să-şi afle, în fine, deplina conştiinţă, trebuia să se trezească la noua lume cu avioanele ei cu reacţie şi puterea atomică, cu autostrăzi şi fabrici, cu medicamente. Şi de unde să vină bubuitul tunetului care să îl trezească pe uriaş? Chiang ştiuse, chiar şi în timpul luptei împotriva Japoniei. Avea să vină din Statele Unite. Şi, până în 1950, tehnicieni şi ingineri americani, profesori, medici, agronomi, roind, ca o nouă viaţă, în fiecare provincie, în fiecare…"
Întrerupând-o, Joe spuse:
— Ştii ce-a făcut, nu? A luat tot ce este mai bun din nazism, gândirea socialistă, organizaţia Todt şi succesele economice pe care le-am avut prin Speer şi cui acordă el credit? Noii Înţelegeri. Şi a lăsat deoparte partea rea, S.S.-ul, exterminarea şi segregarea rasială. E o utopie! Închipuieşte-ţi, dacă ar fi câştigat Aliaţii, ar fi putut Noua Înţelegere să revigoreze economia şi să realizeze îmbunătăţirile alea socialiste în nivelul de trai, cum zice el? La naiba, nu! Vorbeşte despre o formă de sindicalism de stat, statul-întreprindere, ceea ce am făcut noi, sub Duce. Zice: aţi fi avut tot binele şi nici…
— Lasă-mă să citesc, spuse ea furioasă.