Merry îşi dorea să aibă pe cineva cu care să stea de vorbă şi gândul îi zbură la Pippin. Ceea ce îi spori neliniştea. Bietul Pippin, închis în marele oraş de piatră, singur şi înspăimântat. Tare ar fi vrut Merry să fie un călăreţ înalt, aşa ca Éomer, să poată sufla şi el din corn sau ce-o fi fost, şi să fugă în galop să-şi salveze prietenul. Se ridică în capul oaselor, ascultând bubuitul tobelor care reîncepuse, Parcă mai aproape de data asta. La un moment dat, auzi nişte voci care vorbeau în şoaptă şi văzu nişte felinare, pe jumătate acoperite, trecând printre copaci. Oamenii din preajma lui începură să se foiască şovăielnici prin întuneric.
O siluetă înaltă apăru din senin, se împiedică de Merry şi bodogăni câteva înjurături la adresa rădăcinilor de copaci. Merry recunoscu vocea mareşalului Elfhelm.
- Nu sunt rădăcină de copac, domnule, zise el, nici raniţă, ci un hobbit pe care domnia ta tocmai l-a lovit. Nu pretind scuze, dar măcar spune-mi ce se petrece.
- Orice se poate petrece în întunericul ăsta blestemat, răspunse Elfhelm. Oricum, stăpânul meu a trimis vorbă că trebuie să fim gata: în orice clipă putem primi ordin de plecare.
- Asta înseamnă că duşmanul se apropie? vru să ştie Merry cuprins de nelinişte.
- Nicidecum, duşmanul este pe drum, nu aici, între dealuri. Ce auzi tu sunt woseii, Oamenii Sălbatici ai Pădurii - ăsta-i felul lor de a vorbi între ei când se află departe unii de ceilalţi. Se zice că încă şi acum mai bântuie Pădurea Druadan. Sunt urmaşii unei seminţii din alte vremuri, au mai rămas puţini, trăiesc ascunşi, sălbatici şi temători, precum fiarele. Nu se războiesc nici cu Mordorul, nici cu Obştea; dar întunericul ăsta şi apropierea orcilor îi nelinişteşte: se tem să nu se întoarcă Anii Întunecimii. Şi teama lor s-ar putea adeveri. Să fim mulţumiţi că nu ne vânează pe noi: căci, din câte se spune, folosesc săgeţi otrăvite şi sunt vânători neîntrecuţi. Dar s-au pus în slujba lui Théoden. Chiar acum una din căpeteniile lor este dusă la rege. Într-acolo se îndreaptă luminile. Cam asta este ceea ce-am aflat, altceva nimic. Şi acum trebuie să mă duc să împlinesc poruncile stăpânului meu. Strânge-ţi şi tu lucrurile, jupâne Raniţă!
Şi dispăru în întuneric.
Lui Merry nu-i prea plăcură veştile astea despre sălbatici şi săgeţi otrăvite, dar şi fără ele se simţea apăsat de o spaimă mare. Nu mai suporta aşteptarea. Dorea să ştie ce avea să se întâmple. Se ridică de jos şi fără să piardă multă vreme porni precaut în urma ultimului felinar, înainte ca acesta să dispară cu totul printre copaci.
Ajunse curând la un loc deschis unde, sub un copac falnic, se găsea un cort mic, înălţat anume pentru rege. Un felinar mare, acoperit în partea de sus, atârna de o cracă, aruncând în jos un palid cerc de lumină. Acolo şedeau Théoden şi Éomer, iar în faţa lor, pe pământ, stătea o piticanie de om, vârstat ca o piatră roasă de vreme, cu firele bărbii rare răzleţite pe pieptul lui scobit, ca nişte fuioare de muşchi uscat. Picioare scurte şi braţe dolofane, gros şi îndesat la trup, cu un acoperământ de ierburi în jurul şalelor. Merry parcă mai văzuse undeva fiinţa asta, şi deodată îşi aminti de Oamenii Púkel din Valea Calvarului. Ai fi zis că era una din acele figuri străvechi readuse la viaţă, sau te pomeneşti că era o creatură coborâtă în linie dreaptă de-a lungul anilor fără număr din modelele folosite de meşteri cioplitori cu multă vreme în urmă.
Cei trei tăceau când s-a apropiat Merry, târându-se neauzit, apoi Sălbaticul începu să vorbească, răspunzând, din câte se părea, unei întrebări puse mai înainte. Vocea lui era adâncă şi guturală, dar, spre surprinderea lui Merry, vorbea în Limba Comună, doar că oarecum poticnit şi amestecând tot felul de cuvinte ciudate.
- Nu, părinte al călăreţilor, spuse el. Noi nu luptăm. Doar vânăm. Omorâm gorgûni în pădure, urâm pe orci. Şi voi urâţi pe gorgûni. Noi ajutăm cum putem. Sălbaticii au urechi şi ochi lungi; ştiu toate potecile. Sălbaticii trăiesc aici dinainte de Casele de Piatră; dinainte ca Oamenii înalţi să vină din Apă.
- Dar noi avem nevoie de ajutor în bătălie, spuse Éomer. Cum o să ne ajutaţi tu şi-ai tăi?
- Adunăm veşti, zise Sălbaticul. Noi privim din dealuri. Noi urcăm munţi înalţi şi privim jos. Oraşul de Piatră e închis. Foc arde acolo afară; acum şi înăuntru. Vreţi să veniţi acolo? Atunci trebuie să vă grăbiţi. Dar gorgûni şi oameni de tare departe - şi îşi flutură spre răsărit un braţ noduros - stau pe drumul de cai. Foarte mulţi, mai mulţi decât Călăreţii.
- De unde ştii? întrebă Éomer.
De pe chipul teşit şi din ochii negri ai bătrânului nu se putea citi nimic, dar vocea îi era morocănoasă, semn că nu-i plăcuse ceea ce auzise.
- Sălbaticii sunt sălbatici, liberi, dar au copii, răspunse el. Eu sunt mare căpetenie Ghân-buri-Ghân. Eu număr multe lucruri: stelele pe cer, frunzele în copaci, oamenii în întuneric. Voi sunteţi de douăzeci de ori câte douăzeci numărate de zece ori şi încă cinci. Ei sunt mai mulţi. Bătălie mare, şi cine va câştiga? Şi încă şi mai mulţi se învârt în jurul zidurilor Oraşului de Piatră.
- Vai! Adevăr grăieşte, zise Théoden. Cercetaşii noştri spun că au săpat şanţuri pe drum şi au înfipt ţăruşi. N-avem cum le înlătura din cale dacă atacăm, pe neaşteptate.
- Oricum ar fi, trebuie să ne grăbim, spuse Éomer. Fortăreaţa Colnicului a fost incendiată!
- Lasă pe Ghân-buri-Ghân să isprăvească! zise Sălbaticul. Ştie şi alte drumuri. El vă va duce pe drum ce nu are gropi, unde nu umblă gorgûni, numai sălbatici şi fiare. Multe drumuri au fost făcute când Seminţia Caselor de Piatră a fost puternică. Au tăiat dealuri aşa cum taie vânătorii carnea fiarelor. Sălbaticii cred că s-au hrănit cu pietre. Treceau prin Druadan spre Rinimon în care mari. Nu se mai duc. Drumul a fost uitat, dar nu şi de Sălbatici. Peste deal şi dincolo de deal încă se găseşte sub iarbă şi copaci, acolo, dincolo de Rinimon, până jos la Dîn, şi la capăt se întoarce înapoi spre drumul Călăreţilor. Sălbaticii or să vă arate drumul. Atunci veţi omorî pe gorgûni şi veţi alunga întunecimea rea cu fier sclipitor, şi Sălbaticii se pot întoarce să doarmă în pădurile sălbatice.
Éomer şi regele se sfătuiră în graiul lor. După o vreme, Théoden se răsuci spre Sălbatic.
- Ne învoim, zise. Chiar dacă lăsăm în urmă o oaste întreagă de duşmani, cui îi mai pasă? Dacă e să cadă Oraşul de Piatră, atunci nu mai avem cale de întors. Dar dacă îl salvăm, atunci oastea orcilor nu mai are pe unde să se întoarcă. Dacă eşti de bună-credinţă, Ghân-buri-Ghân, te vom răsplăti regeşte şi te vei bucura pe veci de prietenia Obştii.
- Oamenii morţi nu sunt prietenii oamenilor vii şi nu le faceţi daruri, spuse Sălbaticul. Dar dacă veţi trăi după întunecime, atunci lăsaţi în pace pe Sălbatici în pădure şi nu-i mai vânaţi ca pe fiare. Ghân-buri-Ghân nu vă duce în capcană. El însuşi va merge cu părintele Călăreţilor şi, dacă vă duce greşit, omorâţi-l.