- Şi? Ce-i cu asta? făcu nedumerit Éomer.
- Păi, stăpâne, erau soli călări din Gondor. Unul s-ar putea să fie Hirgon, căci mâna lui era încă încleştată pe Săgeata Roşie, dar capul i-a fost retezat. Şi încă ceva: s-ar părea, din câte ne spun semnele, că fugeau spre apus atunci când au fost răpuşi. După cum înţeleg eu, când s-au întors, au dat peste duşmani sub zidul exterior, sau poate chiar îl luau cu asalt - asta a fost acum două nopţi, dacă au avut cai din cei odihniţi de la forturi, cum obişnuiau ei să facă. N-au izbutit să ajungă în Oraş şi s-au întors.
- Vai şi-amar! suspină Théoden. Înseamnă că Denethor nu a primit vestea apropierii noastre şi e pradă disperării.
- „Nevoia nu rabdă amânare, dar mai bine mai târziu decât niciodată”, zise Éomer. Şi bine ar fi ca de data asta vorba din bătrâni să se adeverească mai mult decât oricând de când se ştie omenirea grăind în grai omenesc.
Se lăsase noaptea. Armia Rohanului înainta în tăcere de-o parte şi de alta a drumului care trecea aproape de poalele muntelui Mindolluin şi care acum cotea către miazăzi. În depărtare şi aproape în faţa lor se zărea o lucire roşiatică sub cerul negru, coastele muntelui desenându-se şi ele la fel de negre în acea lumină. Călăreţii se apropiau de Rammas, zidul Pelennorului; dar ziua încă nu se arăta.
Regele călărea în mijlocul companiei aflate în frunte, înconjurat de suita sa. Urma compania lui Elfhelm - sau éored, cum i se spunea în Rohan; abia acum băgă Merry de seamă că Dernhelm îşi părăsise locul şi călărea tot înainte în întuneric, ajungând din urmă suita regală. Merry auzi voci în faţă, care şuşoteau, semn că se ţinea un mic sfat. Câţiva călăreţi se avântaseră până în apropiere de zid şi acum se întorseseră şi se duseseră drept la rege.
- Sunt focuri mari, Măria ta, spuse unul. Oraşul întreg este cuprins de flăcări şi câmpia este plină de duşmani. Dar, din câte ne-am dat noi seama, nu le pasă decât de atac şi doar puţini au mai rămas pe zidul exterior, fără căpetenie, mânaţi de dorinţa de a distruge.
- Măria ta, îţi aminteşti de vorbele Sălbaticului? îl întrebă altul. Eu unul, când e pace, îmi duc viaţa pe Platoul Golaş. Widfara îmi este numele şi am un nas care adulmecă şi el veştile văzduhului. Vântul se schimbă. Se simte o răsuflare de la Miazăzi; un iz de mare, chiar dacă abia simţit. Dimineaţa ne va aduce noutăţi. Deasupra vălătucilor de fum va fi ceaţă atunci când veţi trece de zid.
- Dacă cele ce spui se vor adeveri, Widfara, fie să trăieşti ani mulţi şi binecuvântaţi după ce această zi se va fi sfârşit! îi ură Théoden. Apoi se răsuci către oamenii din suita sa, aflaţi în apropiere, şi de data asta vorbi răspicat, astfel că mulţi călăreţi care se aflau în prima companie îi auziră vorbele:
- A sosit clipa, Călăreţi ai Obştei, fii ai lui Eorl! Duşmani şi focuri se află în faţa noastră, iar casele voastre au rămas departe în urmă. Dar, cu toate că veţi lupta pe un câmp străin, gloria pe care o să v-o câştigaţi aici a voastră va fi pentru totdeauna. De jurat aţi jurat: nu vă rămâne decât să împliniţi jurământul faţă de stăpân şi de glie şi în numele prieteniei!
Călăreţii îşi loviră suliţele de scuturi.
- Éomer, fiule! Tu te afli în fruntea primei éored, zise Théoden, şi veţi călări în urma stindardului regal, pe centru. Elfhelm, tu şi oamenii tăi o luaţi prin dreapta când trecem de zid. Iar Grimbold se va duce cu ai săi prin stânga. Companiile din spate se vor lua după cele trei din frunte, fiecare cum poate sau crede de cuviinţă. Loviţi duşmanul oriunde îl găsiţi. Alte planuri nu ne putem face acum, căci încă nu ştim cum stau lucrurile pe câmpul de luptă. Înainte! Şi nu vă temeţi de întuneric!
Compania din frunte porni de îndată şi călări cât de repede putea, căci întunericul stăruia încă deplin, în ciuda celor prevestite de Widfara. Merry călărea în spatele lui Dernhelm, ţinând frâul cu o singură mână, în vreme ce cu cealaltă încerca să-şi slăbească sabia în teacă. Abia cum simţea pe deplin adevărul din vorbele bătrânului rege: „într-o astfel de bătălie, tu ce ai face, Meriadoc?” „Ceea ce fac acum, îşi spuse în sinea lui, încurc un călăreţ şi trag nădejde să rămân în şa şi să nu mă pomenesc călcat în copite de ceilalţi cai!”
Aveau mai puţin de o leghe până acolo unde se înălţaseră mai înainte zidurile exterioare. Curând ajunseră; prea curând pentru Merry. Strigăte sălbatice izbucniră şi arme se încleştară, dar şi acestea s-au isprăvit repede. În preajma zidurilor rămăseseră puţin orci şi, luaţi pe nepregătite, au fost iute răpuşi ori puşi pe fugă. În faţa ruinelor porţii nordice a zidului, Rammas regele s-a oprit încă o dată. Prima éored s-a grupat în spatele şi de o parte şi de alta a lui. Dernhelm se ţinea aproape de rege, cu toate că Elfhelm şi compania lui se aflau în dreapta. Oamenii lui Gromhold s-au întors din drum, îndreptându-se spre o spărtură mare în zid, ceva mai departe, spre răsărit.
Merry privea din spatele lui Dernhelm. În depărtare, la vreo zece mile distanţă, poate mai mult, ardea un foc mare, dar între acest foc şi călăreţi erau alte şiruri de focuri ce formau un semicerc uriaş - cel mai apropiat punct al acestuia se afla la mai puţin de o leghe distanţă. Altceva Merry nu prea reuşea să mai desluşească pe câmpia aceea întunecată şi nu vedea nici vreun semn încurajator care să anunţe dimineaţa, iar vântul nu adia nici a schimbare, nici a neschimbare.
Armia Rohanului porni din nou, tăcută, spre câmpia Gondorului, pătrunzând încet, dar necontenit, precum un flux ce se revarsă prin spărturile unui dig pe care oamenii l-au crezut de neînfrânt. Dar mintea şi voinţa Căpitanului Negru erau îndreptate acum numai asupra oraşului ce pierea încet şi nici un val nu se îndrepta spre el ca să-i dea de ştire că planurile lui şchiopătau în vreun fel.
După o vreme, regele îşi îndreptă oştirea întrucâtva către răsărit, pentru a putea ajunge între linia focurilor asediatoare şi câmpurile din afara zidurilor oraşului. Continuau să înainteze fără ca cineva să li se opună, iar Théoden încă nu dădea semnalul. Şi iată că se opri din nou, pentru a treia oară. Oraşul se găsea mai aproape. În văzduh plutea miros de arsură şi o umbră vestitoare de moarte. Caii erau neliniştiţi. Regele însă şedea neclintit în şa, pe Coamă de Nea, privind la agonia oraşului Minas Tirith, parcă împietrit de suferinţă ori poate de teamă. Părea să se împuţineze la trup, apăsat de bătrâneţe. Merry însuşi avea sentimentul că era apăsat de groază şi de îndoială, ca de o mare greutate. Inima abia îi bătea. Timpul părea suspendat în şovăire. Ajunseseră prea târziu! Prea târziu era mai rău decât niciodată! Poate că lui Théoden îi va pieri curajul, îşi va lăsa în piept capul lui bătrân, se va întoarce din drum, se va furişa şi se va ascunde în munţi.
Dar, dintr-o dată, Merry o simţi fără urmă de îndoială: simţi schimbarea. Simţea vântul pe obraji! Licărea o geană de lumină. Departe, tare departe spre miazăzi, norii se desenau neclar ca nişte forme cenuşii aflate la mare distanţă, care se vălătuceau în sus şi se risipeau: dimineaţa se ivea din spatele lor.
Dar în aceeaşi clipă explodă o altă lumină, ca şi când un fulger ar fi ţâşnit din pământ de undeva de sub Oraş. Preţ de o fracţiune de secundă spânzură în văzduh, acolo departe, în alb şi negru, un turn orbitor precum un ac sclipitor; şi apoi, când întunericul se închise la loc peste ea, peste câmpuri se rostogoli un bubuit cumplit.
La auzul acestui zgomot, silueta cocârjată a regelui se îndreptă dintr-o dată. Regele părea din nou înalt şi semeţ; se ridică în scări şi strigă cu voce tare şi mai limpede decât ar fi putut vreodată să răsune o voce de muritor: