„Omul regelui! Omul regelui! îi striga inima în piept. Trebuie să stai lângă el. Ca un tată îmi vei fi, aşa ai spus.” Dar voinţa lui era surdă iar trupul îi tremura tot. Nu îndrăznea să deschidă ochii sau să şi-i ridice de la pământ.
Deodată, prin negura ce-i cotropise mintea, i se păru că îl aude pe Dernhelm vorbind; dar vocea i se părea ciudată, amintindu-i de o altă voce cunoscută.
- Dispari, spurcăciune scârbavnică, stăpân al stârvurilor! Lasă-i pe morţi să doarmă în pace!
Şi o altă voce îngheţată îi răspunse:
- Nu te băga între nazgûl şi prada sa! Căci nu te va răpune şi pe tine. Ci te va duce în casele tânguirii, dincolo de orice întunecime, unde carnea îţi va fi devorată şi mintea-ţi stafidită va rămâne dezvelită în faţa Ochiului Cel Fără de Pleoapă.
Se auzi zăngănitul unei săbii scoase din teacă.
- N-ai decât să faci ce pofteşti. Dar te voi împiedica de-mi va sta în putinţă.
- Să mă împiedici? Nebunule. Nici un bărbat nu mă poate înfrunta! Atunci lui Merry îi fu dat să audă cel mai ciudat zgomot din câte ar fi putut să audă în acel ceas. I se păru că Dernhelm izbucneşte în râs, şi vocea aceea limpede era ca o coardă de oţel.
- Numai că eu nu sunt bărbat. Ai în faţa ta o femeie. Sunt Éowyn, fiica lui Éomund. Iar acum te-ai aşezat între mine şi cel care mi-a fost stăpân şi de-acelaşi sânge cu mine. Dispari, dacă nu eşti nemuritor! Altfel, fiinţă vie ori duh întunecat de-i fi, te spintec dacă-l atingi.
Creatura înaripată ţipă la ea, dar Duhul Inelului nu răspunse, ci rămase tăcut, pradă parcă unei îndoieli neaşteptate. Cât despre Merry, era atât de uluit, încât uită de frică. Acolo, la câţiva paşi de el, se afla fiara aceea urieşească, şi totul în jurul ei părea cufundat în beznă, iar deasupra ei se înălţa Stăpânul nazgûlilor, asemenea unei umbre a disperării. Puţin mai la stânga, cu faţa spre ei, stătea aceea căreia el îi spusese până atunci Dernhelm. Coiful care-i ţinuse ascunsă taina căzuse acum, încât părul bălai, scăpat din legăturile în care fusese ţinut, lucea precum aurul stins, răsfirat pe umerii ei. Ochii cenuşii ca marea erau neîndurători, sălbatici, dar pe obraji îi şiroiau lacrimi. Într-o mână ţinea sabia, cu cealaltă înălţă scutul pentru a se feri de grozăvenia ce o zărea în ochii duşmanului ei.
Era ea, Éowyn, dar în acelaşi timp şi Dernhelm. Căci în mintea lui Merry scăpără deodată amintirea chipului pe care-l văzuse în Valea Calvarului, când pornise oştirea la drum: chipul celui care merge să-şi caute moartea, care nu mai are nici o speranţă. Inima îi fu cuprinsă de milă, dar şi de mare uimire şi pe neaşteptate curajul seminţiei sale, căruia îi trebuia ceva timp ca să se stârnească, se retrezi în el. Îşi încleştă mâna. Ea nu trebuie să moară, atât de frumoasă, atât de deznădăjduită! Sau măcar să nu moară singură, fără nimeni care să-i sară în ajutor.
Cu toate că faţa vrăjmaşului lor nu era întoarsă spre el, Merry abia îndrăznea să se mişte, temându-se ca nu cumva ochii aceia vestitori de moarte să se întoarne asupra lui. Încet, foarte încet, începu să se târască într-o parte; dar Căpitanul Negru nu-l lua în seamă nici cât pe-o râmă ce se târăşte în noroi, atât era de cuprins de îndoială şi de pornit împotriva femeii dinaintea lui.
Deodată, fiara urieşească îşi zbătu aripile hidoase şi văzduhul se umplu de o duhoare cumplită. Se înălţă, apoi se repezi ca o săgeată spre Éowyn, ţipând şi lovind cu ciocul şi ghearele.
Dar Éowyn nu se clinti; era fecioara rohirrimilor, vlăstar de regi, subţire la trup, ca un tăiş de oţel, frumoasă, dar neiertătoare. Lovi iute, o singură dată, cu pricepere, nimerind în plin. Grumazul întins al fiarei fu retezat şi căpăţâna căzu ca o piatră. Éowyn sări înapoi, ferindu-se de matahala ce se prăbuşi grămadă, cu aripile întinse în lături, iar trupul, un morman fără viaţă prăvălit la pământ; şi tot atunci pieri şi umbra. Éowyn fu dintr-o dată scăldată în lumină şi părul ei străluci în razele soarelui.
Numai că tot atunci, din mormanul de carne Călăreţul Negru se ridică înalt şi ameninţător, deasupra lui Éowyn. Cu un strigăt greu de ură, care arse auzul precum o picătură de venin, îşi repezi buzduganul. Scutul lui Éowyn se sfarâmă în bucăţi, braţul i se frânse, iar ea căzu în genunchi. El se lăsă asupra ei ca un nor şi ochii îi scăpărară; îşi înălţă din nou buzduganul, de data asta pentru a ucide.
Dar pe neaşteptate el însuşi se prăbuşi în faţă, cu un ţipăt de durere sfâşietoare, şi lovitura lui nimeri aiurea, înfigând buzduganul în pământ. Sabia lui Merry îl străpunsese pe la spate, prin mantia cea neagră şi, pe sub cămaşa lungă de zale, îi pătrunsese în muşchiul din spatele genunchiului său neînchipuit de mare.
- Éowyn! Éowyn! strigă Merry .
Clătinându-se şi reuşind cu greu să se ridice în picioare, Éowyn îşi înfipse cu ultimele ei puteri sabia între mantie şi coroană, tocmai când umerii uriaşi se înclinară spre ea. Sabia se frânse în aşchii sclipitoare. Coroana se rostogoli clincănind pe pământ. Éowyn căzu peste duşmanul ei răpus. Dar, ce să vezi! mantia şi cămaşa cea lungă de zale erau goale. Zăceau acum fără formă pe pământ, sfâşiate, mototolite; şi un ţipăt cutremură văzduhul, strângându-se într-un vaiet ascuţit, dus de vânt, un glas fără trup ce se subţie până pieri şi fu înghiţit fără să mai fie auzit vreodată în acel ev al lumii acesteia.
Meriadoc rămăsese acolo, în mijlocul măcelului, clipind asemenea unei cucuvele în lumina zilei, căci lacrimile îl orbeau; şi ca prin ceaţă privi la capul bălai al lui Éowyn, aşa cum zăcea ea acolo fără să se mişte; şi privi la chipul regelui căzut în deplină glorie. Căci Coamă de Nea, în agonia sa, izbutise să se dea la o parte de pe trupul lui Théoden; dar tot el pecetluise soarta stăpânului său.
Apoi Merry se aplecă, luă mâna regelui într-a sa, ca să o sărute; şi, minune! Théoden deschise ochii şi privirea îi era limpede, iar vocea liniştită, chiar dacă trudnică.
- Rămâi cu bine, jupâne Holbytla! spuse el. Trupul mi-e frânt. Mă duc la străbunii mei. Şi acum nu voi mai avea de ce să mă ruşinez alături de măreţia lor. Am doborât şarpele negru. O dimineaţă sumbră, şi o zi veselă, şi un apus auriu!
Merry nu putea vorbi din pricina lacrimilor care-l podidiră din nou. Într-un târziu îngăimă:
- Iartă-mă, stăpâne, dacă ţi-am încălcat porunca, cu toate că atât cât te-am slujit n-am făcut altceva mai breaz decât să plâng la despărţirea noastră.
Bătrânul rege zâmbi.
- Nu te jeli! Fapta ţi-a fost iertată. O inimă vitează nu trebuie refuzată. Fie ca de acum încolo să trăieşti în binecuvântare; şi când vei şedea în pace cu pipa ta, gândeşte-te la mine! Căci de-acum nicicând nu voi mai şedea cu tine în Meduseld, aşa cum ţi-am făgăduit şi nu te voi asculta vorbindu-mi despre ierburi. Închise ochii şi Merry îşi lăsă capul în piept. Unde-i Éomer? întrebă regele după un timp. Vederea mi se întunecă şi aş dori să-l văd înainte să mă duc. El trebuie să mă urmeze la tron. Îi voi trimite vorbă şi lui Éowyn. Ea… ea nu a vrut să mă lase să plec de lângă ea, iar acum nu-mi va mai fi dat să o văd vreodată, pe ea care mi-a fost mai dragă decât o fiică.
- Stăpâne, stăpâne, începu Merry, abia găsindu-şi vorbele, ea e…
Dar în aceeaşi clipă se stârni vuiet mare şi de peste tot începură să răsune cornii şi trâmbiţele. Merry privi în jur: uitase de război şi de lumea întreagă şi multe ceasuri păreau să se fi scurs de când regele pornise în galopul pieirii sale, cu toate că nu trecuse de fapt decât puţin timp. Acum abia văzu că-i păştea pericolul de a fi prinşi în mijlocul bătăliei celei mari ce avea să izbucnească în curând.