Vrăjmaşul îşi împrospăta forţele cu oştiri noi ce se apropiau cu repeziciune, venind dinspre Râu; de sub ziduri înaintau legiunile din Morgul; iar dinspre câmpurile sudice înaintau pedeştrii din Harad, calea deschizându-le-o călăreţii, iar în urma lor se iveau spinările colosale ale mûmakililor, ducând turnurile de război. În schimb la miazănoapte, coama albă a lui Éomer conducea marele front al rohirrimilor pe care izbutise să-i regrupeze; iar dinspre Oraş sosea toată suflarea ce se mai găsea înăuntru, aducând într-un car lebăda de argint din Dol Amroth şi alungind vrăjmaşii de la Poartă.
O întrebare stărui preţ de o clipă în mintea lui Merry: „Unde-i Gandalf? Nu-i aici? Oare el nu i-ar fi putut salva pe rege şi pe Éowyn?” Tocmai atunci ajunse şi Éomer lângă el, şi împreună cu el se aflau cavalerii casei regale, câţi mai rămăseseră în viaţă şi care izbutiseră să-şi înfrâneze caii. Priviră cu uimire la hoitul fiarei răpuse care zăcea acolo; dar caii nu voiau nicicum să se apropie. Atunci Éomer sări din şa, se apropie de rege şi rămase acolo tăcut, pradă durerii şi deznădejdii.
Unul dintre cavaleri luă stindardul regelui din mâna lui Guthláf, care-l purtase până căzuse răpus, şi îl ridică peste capetele tuturor. Încet Théoden deschise ochii. Văzând stindardul, făcu un semn cum că Flamura regală trebuia dată lui Éomer.
- Slavă ţie, Rege al Obştei! zise el. Călăreşte acum spre victorie! Şi spune-i lui Éowyn că-mi iau rămas-bun de la ea.
Şi cu aceste vorbe s-a stins, fără să ştie că Éowyn zăcea în apropiere de el. Iar cei care se aflau acolo au început să plângă strigând: „Regele Théoden! Regele Théoden!”
Éomer însă le spuse:
Dar şi el plângea în timp ce rostea aceste vorbe.
- Cavalerii lui să rămână aici, cu el, zise, şi să-i poarte trupul cu cinstire de pe câmp, pentru ca bătălia să nu-l sfârtece! Aşa, şi împreună cu el pe toţi oamenii regelui care zac răpuşi aici.
Şi se uită la fiecare în parte, amintindu-şi de numele lor. Deodată îşi zări sora, pe Éowyn, acolo unde căzuse ea, şi o recunoscu. Preţ de o clipă, rămase stană de piatră, ca un om care strigă şi în mijlocul strigătului o săgeată îi străpunge inima; apoi chipul îi păli de moarte şi o furie rece îl năpădi, încât o vreme nu mai fu în stare să scoată nici un cuvânt. O mare tulburare îl cuprinse.
- Éowyn, Éowyn! strigă el într-un târziu, Éowyn, cum ai ajuns tu aici? Ce nebunie sau vrăjitorie ticăloasă este la mijloc? Moarte, moarte, moarte! Moartea să ne ia pe toţi!
Şi fără să se mai sfătuiască cu nimeni sau să aştepte ca cei din Oraş să apuce să se apropie, dădu pinteni calului, ajunse în fruntea oştirii sale, suflă din corn şi porunci începerea atacului. Vocea lui limpede răsună peste întinderea câmpiei.
- Moarte! Înainte, înainte spre prăpăd şi al lumii sfârşit!
Şi cu aceste vorbe, oastea se urni. Dar rohirrimii nu mai cântau. Moarte, strigau ei într-un singur glas, puternic şi dătător de fiori. Şi alergarea deveni galop, tot mai iute, asemenea unui val uriaş ce se apropie, şi oastea trecu ca fulgerul pe lângă regele ei căzut, cu vuiet mare, spre miazăzi.
Meriadoc rămăsese pe loc, clipind din pricina lacrimilor; nimeni nu-i adresa nici un cuvânt, parcă nici nu-l băgau în seamă. Îşi şterse lacrimile, se aplecă să ridice scutul verde pe care i-l dăruise Éowyn şi şi-l prinse de spate. Apoi îşi căută spada pe care o lăsase să cadă; căci atunci când lovise, braţul îi amorţise dintr-o dată, iar acum nu putea să-şi folosească decât braţul stâng. O găsi, arma lui era acolo, numai că, să vezi şi să nu crezi! tăişul îi fumega precum un vreasc uscat aruncat pe foc; sub privirile sale, lama se zgârci, se tot zgârci, până pieri de tot.
Aşa a pierit sabia din Gruiurile-gorgane, făurită de Apuseni. Ce s-ar mai fi bucurat să-i ştie soarta cel care o făurise pe îndelete, cu atâta amar de vreme înainte în Regatul de la Miazănoapte, când dúnedainii încă erau tineri, iar mai năprasnic printre vrăjmaşii lor era Angmar, ţinutul groazei, şi regele lui vrăjitor. Nici un alt tăiş, oricât de măiastre ar fi fost mâinile ce-l făuriseră, n-ar fi putut răni un duşman într-atât de cumplit, despicând carnea nemurită, rupând vraja care legase muşchii săi nevăzuţi de a sa voinţă.
Cavalerii îl ridicară pe rege şi, făcând o targă din suliţe şi mantii, îl întinseră pe ea şi-l purtară spre oraş; alţii o ridicară încet pe Éowyn şi o purtară în urma regelui. Dar pe cei din suita lui, care se prăpădiseră, încă nu-i puteau duce de pe câmp; şapte cavaleri pieriseră acolo şi printre ei se afla şi Déorwine, căpetenia lor. Astfel că îi aleseră dintre duşmanii căzuţi şi de lângă stârvul fiarei şi-i întinseră deoparte, înfigând suliţe în pământ în jurul lor. Iar mai târziu, după ce totul s-a sfârşit, s-au întors călăreţii şi au făcut un foc mare şi au ars hoitul fiarei; însă lui Coamă de Nea i-au săpat mormânt şi i-au pus piatră deasupra pe care au gravat în graiurile Gondorului şi al Obştei:
Verde şi lungă a crescut iarba în Vâlceaua Coamei de Nea, însă petecul de pământ pe care a fost arsă fiara a rămas pentru totdeauna înnegrit şi sterp.
Alături de cei care purtau cele două trupuri mergea Merry, încet, apăsat de tristeţe, fără să-i mai pese de bătălie. Era sfârşit, îndurerat peste poate, mădularele îi tremurau înfrigurate. Dinspre Mare venea o ploaie grea, de-ai fi zis că întreaga natură îi plângea pe Théoden şi pe Éowyn, înăbuşind focurile din Oraş cu lacrimi cenuşii. Deodată, ca prin ceaţă, Merry văzu apropiindu-se avangarda Gondorului. Imradil, Prinţul castelului Dol Amroth se opri în faţa lor.
- Ce povară duceţi cu voi, Oameni din Rohan? strigă el.
- Pe Regele Théoden, răspunseră aceştia. A murit. Acum e rege Éomer, el se află în fruntea oastei: cel cu panaşul alb în vânt.
Auzind acestea, prinţul descăleca, îngenunche lângă targă în semn de cinstire a regelui şi a atacului său vitejesc, şi îl jeli. Se ridică apoi, şi mare mirare îl cuprinse când privi spre Éowyn.
- Aveţi şi o femeie printre voi sau mă înşel? De când vin femeile rohirrimilor la război în ajutorul vostru?
- Numai una a venit, răspunseră ei. Este Lady Éowyn, sora lui Éomer; şi n-am avut ştiinţă că se afla printre noi până în acest ceas şi ne căim amarnic.
Văzând cât de frumoasă este, cu toate că obrajii îi erau palizi şi reci, prinţul îi atinse mâna şi se aplecă să o privească mai de aproape.
- Oameni din Rohan! strigă el. N-aveţi vraci printre voi? E rănită, poate rănită de moarte, dar îmi vine să cred că încă mai trăieşte.
Îşi puse apărătoarea de braţ în dreptul buzelor ei reci şi numai ce apăru pe suprafaţa lucioasă ca o oglindă o umbră de abur.
- Iute, să ne grăbim, zise, şi în clipa următoare trimise degrabă un călăreţ înapoi în Oraş pentru a aduce ajutoare. Iar el se înclină adânc, îşi luă rămas-bun de la cei căzuţi şi, urcând în şa, se întoarse la bătălie.