De data aceasta lupta fu crâncenă pe câmpiile Pelennor; zăngănitul armelor umplea văzduhul, amestecându-se cu urletele oamenilor şi nechezatul cailor. Cornii chemau, trâmbiţele răsunau, mûmakilii mugeau sub şfichiul bicelor care-i mânau la război. Sub zidurile sudice ale Oraşului, pedestraşii Gondorului se încleştau cu legiunile din Morgul care-şi păstraseră toată forţa adunată acolo. Călăreţii, în schimb, o apucaseră spre răsărit, pentru a veni în ajutorul lui Éomer: Húrin cel înalt, Păstrătorul Cheilor, Seniorul din Lossarnach, şi Hirluin din Dealurile Verzi, şi Prinţul Imradil cel Chipeş înconjurat de cavalerii săi.
Dar ajutorul lor venea prea târziu pentru rohirrimi; soarta se întorsese împotriva lui Éomer, furia lui îl trădase. Mânia primului său atac zdrobise prima linie a duşmanilor, călăreţii săi tăiaseră poteci adânci în rândul sudiştilor, răsturnându-i de pe şei şi secerându-le pedestraşii. Numai de mûmakili nu era chip să se apropie, căci caii nechezau, se ridicau în două picioare şi o luau razna ca muşcaţi de streche; astfel că nimeni nu îndrăznea să înfrunte hidoşeniile acelea monstruoase care se înălţau ca nişte adevărate turnuri de apărare pentru haradrimii strânşi în jurul lor. Şi dacă la începutul atacului numai haradrimii erau de trei ori mai numeroşi decât rohirrimii, curând numărul lor avea să fie şi mai mare, căci noi legiuni se revărsau acum pe câmpul de luptă venind dinspre Osgiliath. Acolo se strânseseră ele pentru a distruge Oraşul şi a cuceri Gondorul, aşteptând chemarea Căpitanului lor. Căpitanul Mordorului fusese nimicit; dar Gothmog, mâna lui dreaptă, îi luase locul în fruntea oştirilor; răsăritenii înarmaţi cu topoare, şi variagii din Khand, sudiştii în purpură, şi din îndepărtatul Harad o seminţie de oameni negri, aducând pe jumătate a căpcăuni cu ochi albi şi limbi roşii. Unii dintre aceştia îi atacau pe la spate pe rohirrimi, alţii se grupaseră în partea dinspre soare-apune, pentru a ţine în loc armia Gondorului şi a o împiedica să îşi unească forţele cu cei din Rohan.
Soarta bătăliei în acea zi începea să se întoarcă împotriva Gondorului, spulberându-le orice speranţă, când, deodată, un nou strigăt izbucni în Oraş - era cam pe la mijlocul dimineţii - şi un vânt grozav se stârni împingând ploaia către miazănoapte şi lăsând soarele să strălucească. În văzduhul acela de cleştar, străjerii de pe ziduri zăriră în depărtare o nouă privelişte de groază care le nărui şi ultima speranţă.
Căci Râul Anduin, după ce făcea cotul la Harlond, curgea în aşa fel încât din Oraş puteai privi de-a lungul lui pe mai multe leghe şi cei cu vederea bună desluşeau orice corabie ce se apropia. Încât privind acum într-acolo, străjerii scoaseră un strigăt de disperare; pe suprafaţa scăpărătoare a râului zăreau o întreagă flotă adusă parcă de vânt: corăbii de război, cu multe rânduri de vâsle şi pânze negre umflate de briză.
- Corsarii din Umbar! strigară oamenii. Corsarii din Umbar! Priviţi! Vin Corsarii din Umbar! Înseamnă că Belfalas a fost cucerit, şi Ethir la fel, şi Lebenninul a căzut. Corsarii ne atacă! Ultima lovitură a destinului!
Şi fără să răsune vreo comandă în Oraş, căci nu mai era nimeni care să dea porunci, câţiva s-au repezit să tragă clopotele în semn de alarmă; şi alţii au suflat din trâmbiţe retragerea.
- Înapoi pe ziduri, strigau ei. Înapoi pe ziduri! Întoarceţi-vă în Oraş înainte să ne copleşească duşmanul!
Dar vântul care împingea corăbiile abătea şi zarva înspăimântată a celor de pe ziduri.
Rohirrimilor nu le trebuiau şi mai multe veşti sau spaime. Vedeau prea bine şi singuri pânzele negre. Căci Éomer era la mai puţin de o milă depărtare de Harlond; din faţă îl ameninţau vrăjmaşii strânşi grămadă între oamenii săi şi port, iar din spate năvăleau alţii, izolându-l pe Prinţ. Astfel că privind spre Râu, orice nădejde pieri în inima lui şi blestemă vântul pe care îl binecuvântase înainte. Oştirile Mordorului, în schimb, prinseră puteri noi şi se avântară în luptă cu şi mai multă furie şi sete de sânge.
Éomer nu-şi pierdu cumpătul şi mintea i se limpezi deodată. Porunci să se sune din corn pentru ca toţi cei ce puteau să ajungă la el să se strângă sub stindardul său; gândul lui era acela de a forma un zid de apărare cu care să ţină piept atacului, să lupte până la ultimul om şi să facă fapte de vitejie pe câmpiile Pelennorului, demne de a fi cântate apoi în cântece, chiar dacă nu va mai rămâne nici un suflet de om în Apus care să-şi amintească de ultimul Rege al Obştii. Astfel că îşi mână calul până în vârful unui dâmb înierbat şi acolo îşi înfipse stindardul şi Calul Alb flutură în vânt.
Din îndoieli, din întuneric spre răsăritul zilei sui, Cu sabia lucind în soare, cântând în măreţia lui. Am călărit pân-la hotarul speranţei, altă cale nu-i…
Şi-acum, prăpăd, apus de sânge şi îndurarea nimănui!
Rosti aceste versuri râzând în hohote. Căci se simţea din nou cuprins de beţia luptei; trupul nu-i purta nici o rană, era tânăr, era rege: stăpân peste un neam de temut. Şi astfel râzând în faţa disperării, îşi îndreptă încă o dată privirile spre corăbiile negre şi îşi ridică sabia a sfruntare.
În clipa următoare însă chipul îi fu cuprins de uimire şi o mare bucurie se aşternu peste el; îşi aruncă sabia în sus, în lumina soarelui şi, când o prinse, izbucni în cântec. Ochii tuturor îi urmară privirea şi, să vezi şi să nu crezi! pe corabia ce se găsea înaintea tuturor celorlalte se înălţă deodată un stindard care prinse a flutura în vânt atunci când corabia coti încet spre portul Harlond. Pe flamură se arătă în toată măreţia lui un Copac Alb, însemnul Gondorului; era însă înconjurat de Şapte Stele, iar deasupra se găsea o coroană înaltă, însemnele lui Elendil pe care nici un senior nu le mai purtase de ani fără număr. Stelele străluceau în razele soarelui, căci fuseseră brodate din nestemate de către Arwen, fiica lui Elrond; iar coroana sclipea în lumina dimineţii, fiind cusută din mithril şi fir de aur.
Astfel venea Aragorn, fiul lui Arathorn, Elessar, moştenitorul lui Isildur, după ce străbătuse Căile Morţilor, adus de vântul ce sufla dinspre Mare până în regatul Gondor; şi veselia rohirrimilor se revărsă într-un torent de hohote de râs şi în scăpărări de tăişuri, iar bucuria şi minunarea Oraşului izbucniră în cântec de trâmbiţe şi-n zvon de clopote. Oştirile Mordorului erau însă atât de uluite, încât nu le venea să creadă că nu e o vrăjitorie la mijloc care făcuse ca propriile lor corăbii să fie pline de vrăjmaşi; şi o teamă cumplită puse stăpânire pe ele când înţeleseră că soarta se întorsese împotrivă-le şi că sfârşitul le era aproape.
Cavalerii din Dol Amroth porniră în galop către răsărit, alungind din calea lor duşmanuclass="underline" căpcăuni, şi variagi, şi orci care urau lumina soarelui. Éomer ţâşni în galop spre miazăzi şi oamenii vrăjmaşi fugeau din faţa lui, numai că în curând se pomeniră prinşi între ciocan şi nicovală. Căci iată că din corăbii coborau degrabă pe cheiurile din Harlond oameni care se şi repezeau spre miazănoapte asemenea unei furtuni. Şi printre ei se aflau Legolas şi Gimli purtându-şi toporul, şi Halbarad cu stindardul, şi Elladan şi Elrohir cu stele pe sprâncenele lor, şi dúnedainii cu braţele lor nemiloase, Pribegii de la Miazănoapte, în fruntea florii seminţiei din Lebennin şi Lamedon şi din ţinuturile de la Miazăzi. Dar în fruntea tuturor mergea Aragorn, ducând Flacăra Apusului, sabia Andúril asemenea unui foc reaprins, Narsil cea refăurită şi la fel de ucigaşă ca în vremurile de-altădată; şi deasupra sprâncenei lui strălucea Steaua lui Elendil.
Şi astfel s-au reîntâlnit după multă vreme Éomer şi Aragorn, în toiul bătăliei, şi s-au sprijinit în săbiile lor, şi s-au privit, şi tare s-au mai bucurat.
- Iată că ne întâlnim din nou, spuse Aragorn, chiar dacă între noi se află toate oştirile Mordorului. Nu ţi-am spus eu în Cetatea Cornului că aşa are să se întâmple?
- Ai spus, într-adevăr, recunoscu Éomer, dar speranţele ne înşeală adesea şi pe atunci nu ştiam că ai puterea să vezi ce va să vină. De două ori fie binecuvântat ajutorul nesperat şi nicicând n-a fost o întâlnire între prieteni mai plină de bucurie ca acum. Îşi strânseră mâinile. Şi cum nu se poate mai nimerită, adăugă Éomer. Ai venit la ţanc, prietene. Căci mulţi au pierit dintre noi şi mare amărăciune s-a abătut asupra noastră.
- Să-i răzbunăm, atunci, fără să mai pierdem vremea cu vorba! zise Aragorn şi împreună se reîntoarseră la luptă.
Mult au mai avut de luptat, şi din greu; căci sudiştii erau luptători neînfricaţi şi neîndurători, şi încrâncenaţi în disperarea lor; iar răsăritenii erau puternici şi înăspriţi de războaie şi nu se umileau cerând îndurare. Astfel că în tot locul, lângă casele sau hambarele arzânde, pe grădişti şi măguri, sub zidul cetăţii ori pe câmpie, se regrupau şi porneau din nou atacul şi aşa s-au luptat până când ziua a ajuns pe sfârşite. Şi soarele a coborât într-un târziu dincolo de creasta Mindolluin, incendiind tot cerul cu o mare de vâlvătaie, încât dealurile şi munţii păreau scăldaţi în sânge; focul se oglindea în Râu şi iarba Pelennorului apărea roşie în întunericul nopţii ce se lăsa. La acel ceas s-a sfârşit marea bătălie de pe câmpiile Gondorului; şi nici un vrăjmaş nu a rămas viu dincoace de zidul Rammas. Toţi au fost răpuşi, fără doar de aceia care au fugit să piară, din pricina rănilor ori înecaţi în volbura roşie a râului. Prea puţini au mai apucat să ajungă în Morgul sau Mordor; iar în ţinutul haradrimilor n-a mai ajuns decât o poveste adusă de undeva de foarte departe: o veste despre mânia şi spaima din Gondor.
Aragorn şi Éomer şi Imrahil au călărit înapoi, spre Poarta Oraşului, dar erau prea istoviţi să se mai poată bucura ori întrista. Erau nevătămaţi, căci norocul le surâsese, iar priceperea lor şi tăria braţelor se dovediseră neîntrecute, şi cu adevărat puţini îndrăzniseră să le aţină calea ori să-i privească în faţă atunci când se dezlănţuise mânia lor. Dar mulţi alţii se întorceau răniţi sau schilodiţi, sau rămăseseră morţi pe câmp. Topoarele îl hăcuiseră pe Forlong când îl găsiseră luptând de unul singur şi fără cal; iar Duilin din Morthond şi fratele său fuseseră terciuiţi sub copite în timpul atacului asupra mûmakililor, când se apropiaseră împreună cu arcaşii lor pentru ca săgeţile să nimerească dihăniile drept în ochi. Nici chipeşul Hirluin nu avea să se întoarcă în Pinnath Gelin, nici Grimbold în Luminişul Sălbatic, nici Halbarad Pribeagul cu braţul lui nemilos în Ţinutul de la Miazănoapte. Nu fuseseră puţini cei care căzuseră, vestiţi sau neştiuţi, căpetenii sau oşteni de rând; căci bătălia fusese mare şi nici o poveste n-a cuprins până acum întreaga jertfă pe care a cerut-o. Mult, mult mai târziu Gorganele din Fortăreaţa Colnicului aveau să fie cântate de un povestaş din Rohan astfeclass="underline"