Întoarcerea regelui

Şi astfel s-au reîntâlnit după multă vreme Éomer şi Aragorn, în toiul bătăliei, şi s-au sprijinit în săbiile lor, şi s-au privit, şi tare s-au mai bucurat.

- Iată că ne întâlnim din nou, spuse Aragorn, chiar dacă între noi se află toate oştirile Mordorului. Nu ţi-am spus eu în Cetatea Cornului că aşa are să se întâmple?

- Ai spus, într-adevăr, recunoscu Éomer, dar speranţele ne înşeală adesea şi pe atunci nu ştiam că ai puterea să vezi ce va să vină. De două ori fie binecuvântat ajutorul nesperat şi nicicând n-a fost o întâlnire între prieteni mai plină de bucurie ca acum. Îşi strânseră mâinile. Şi cum nu se poate mai nimerită, adăugă Éomer. Ai venit la ţanc, prietene. Căci mulţi au pierit dintre noi şi mare amărăciune s-a abătut asupra noastră.

- Să-i răzbunăm, atunci, fără să mai pierdem vremea cu vorba! zise Aragorn şi împreună se reîntoarseră la luptă.

Mult au mai avut de luptat, şi din greu; căci sudiştii erau luptători neînfricaţi şi neîndurători, şi încrâncenaţi în disperarea lor; iar răsăritenii erau puternici şi înăspriţi de războaie şi nu se umileau cerând îndurare. Astfel că în tot locul, lângă casele sau hambarele arzânde, pe grădişti şi măguri, sub zidul cetăţii ori pe câmpie, se regrupau şi porneau din nou atacul şi aşa s-au luptat până când ziua a ajuns pe sfârşite. Şi soarele a coborât într-un târziu dincolo de creasta Mindolluin, incendiind tot cerul cu o mare de vâlvătaie, încât dealurile şi munţii păreau scăldaţi în sânge; focul se oglindea în Râu şi iarba Pelennorului apărea roşie în întunericul nopţii ce se lăsa. La acel ceas s-a sfârşit marea bătălie de pe câmpiile Gondorului; şi nici un vrăjmaş nu a rămas viu dincoace de zidul Rammas. Toţi au fost răpuşi, fără doar de aceia care au fugit să piară, din pricina rănilor ori înecaţi în volbura roşie a râului. Prea puţini au mai apucat să ajungă în Morgul sau Mordor; iar în ţinutul haradrimilor n-a mai ajuns decât o poveste adusă de undeva de foarte departe: o veste despre mânia şi spaima din Gondor.

Aragorn şi Éomer şi Imrahil au călărit înapoi, spre Poarta Oraşului, dar erau prea istoviţi să se mai poată bucura ori întrista. Erau nevătămaţi, căci norocul le surâsese, iar priceperea lor şi tăria braţelor se dovediseră neîntrecute, şi cu adevărat puţini îndrăzniseră să le aţină calea ori să-i privească în faţă atunci când se dezlănţuise mânia lor. Dar mulţi alţii se întorceau răniţi sau schilodiţi, sau rămăseseră morţi pe câmp. Topoarele îl hăcuiseră pe Forlong când îl găsiseră luptând de unul singur şi fără cal; iar Duilin din Morthond şi fratele său fuseseră terciuiţi sub copite în timpul atacului asupra mûmakililor, când se apropiaseră împreună cu arcaşii lor pentru ca săgeţile să nimerească dihăniile drept în ochi. Nici chipeşul Hirluin nu avea să se întoarcă în Pinnath Gelin, nici Grimbold în Luminişul Sălbatic, nici Halbarad Pribeagul cu braţul lui nemilos în Ţinutul de la Miazănoapte. Nu fuseseră puţini cei care căzuseră, vestiţi sau neştiuţi, căpetenii sau oşteni de rând; căci bătălia fusese mare şi nici o poveste n-a cuprins până acum întreaga jertfă pe care a cerut-o. Mult, mult mai târziu Gorganele din Fortăreaţa Colnicului aveau să fie cântate de un povestaş din Rohan astfeclass="underline"

Am auzit de cornii pe dealuri răsunând,
de săbii ce-n Regatul de Miazăzi luciră,
de armăsari spre Ţara Pietroasă galopând
ca vântul dinspre ziuă. Războiul începuse.
În el pieri Théoden şi Thengling cel măreţ,
ce nu s-or mai întoarce la sălile de aur,
la verzile imaşuri de către Miazănoapte.
Vestite căpetenii de oşti, Harding şi Guthláf,
Dúnhere, Horn şi Fastred, şi Hernbrand, dimpreună
luptară şi pieriră-n meleaguri depărtate:
în ale Fortăreţei Colnicului Gorgane,
acolo sub ţarină dorm acum
cu alţi fârtaţi de luptă, seniori veniţi din Gondor.
N-au cunoscut triumful întoarcerii acasă
nici chipeşul Hirluin la dealul dinspre mare,
Şi nici bătrânul Forlong, la văile-nflorite
în ţara lui, din Arnach, nici arcaşii
Derufin şi Duilin, la apele umbroase,
la bălţile din Morthond sub munţii-ntunecaţi.
Căci moartea secerase din zori în asfinţire
pe cei de sus şi cei mai de jos deopotrivă
Şi dorm acum sub iarba Gondorului, pe malul Marelui Râu,
de-a valma, somnul veşnic.
Ca lacrimile, tulburi, ori limpezi ca argintul,
apele lui, bulboane, curgeau atuncea roşii:
Şi spuma sângerie se-aprinse în apus,
iar rouă, peste Rammas Echor căzu, de sânge!

VII Rugul lui Denethor

Gandalf rămase neclintit chiar şi după ce umbra întunecată s-a retras din dreptul Porţii. Pippin însă se ridică în picioare, ca şi când o mare povară îi fusese luată de pe umeri; şi aşa stătu ca să asculte cornii chemând şi i se păru că răsunetul lor o să-i facă inima să plesnească, atâta bucurie o umpluse dintr-o dată. Şi nicicând după aceea nu avea să mai audă vreun corn în depărtare fără să i se umezească ochii. Dar acum, dintr-o dată, îşi aminti de solia ce-o purta, astfel că se repezi înainte. În aceeaşi clipă, Gandalf tresări, îi spuse ceva lui Iute ca Gândul şi dădu să iasă pe poartă.

- Gandalf, Gandalf! strigă Pippin. Iute ca Gândul se opri locului.

- Ce cauţi aici? îl luă la rost Gandalf. Oare nu e o lege în Oraşul ăsta care spune că aceia ce poartă veşmântul negru cu argintiu trebuie să rămână în Citadelă atâta vreme cât stăpânul lor nu le îngăduie să plece?

- Mi-a îngăduit, răspunse Pippin. Mi-a spus să plec. Numai că sunt înspăimântat. În locul acela e pe cale să se petreacă ceva cumplit. Îmi vine să cred că Seniorul şi-a pierdut minţile. Tare mă tem că îşi va lua viaţa şi-l va omorî şi pe Faramir. Nu poţi să faci ceva să-l împiedici?

Gandalf privi prin Poarta căscată, spre câmpia de unde se auzea tot mai puternic zvon de bătălie. Îşi încleştă pumnul.

- Trebuie să plec, zise. Călăreţul Negru a ieşit din bârlog şi vrea să ne nimicească pe toţi. Nu am timp de pierdut.

- Dar Faramir! strigă Pippin. El n-a murit şi or să-l ardă de viu dacă nu-i opreşte careva.

- Să-l ardă de viu? nu pricepu Gandalf. Ce-i toată povestea asta? Spune-mi repede!

- Denethor s-a dus la Cripte, lămuri Pippin, şi l-a luat şi pe Faramir cu sine, şi zice că toţi o să ardem şi el nu vrea să mai aştepte, şi ei trebuie să facă un rug şi să-l ardă pe el acolo, şi pe Faramir. Şi şi-a trimis oameni să aducă lemne şi ulei. Şi eu i-am spus lui Beregond, dar mă tem că n-o să îndrăznească să-şi părăsească postul; e pus de strajă. Şi, oricum, ce poate el să facă? Pippin îşi spuse povestea pe nerăsuflate, întinzând mâinile sale tremurătoare şi punându-le pe genunchii lui Gandalf. Nu-l poţi salva pe Faramir? mai întrebă el.

- Poate că pot, răspunse Gandalf, dar dacă e s-o fac, mă tem că alţii vor pieri. Mda, trebuie să vin cu tine, căci nu văd de unde ar putea primi alt ajutor. Numai că mult mai rău şi multă întristare se vor abate asupra noastră din pricina asta. Duşmanului îi stă în putere să ne lovească până şi în inima fortăreţei noastre. Căci vrerea lui îi e puterea, şi ea e cea care s-a dezlănţuit.

Acestea fiind zise, Gandalf nu mai pierdu nici o clipă; îl prinse pe Pippin, îl aburcă pe cal în faţa lui şi cu o singură vorbă îl întoarse pe Iute ca Gândul din drum. Urcară în tropăit de copite străzile în pantă ale oraşului Minas Tirith, în vreme ce, în urma lor, larma luptei se înteţea. Peste tot în jur oamenii se scuturau de disperarea şi groaza ce-i cuprinsese, îşi luau armele şi strigau unii la alţii: „Au venit cei din Rohan!” Căpitanii strigau, companiile îşi strângeau din nou rândurile; mulţi nu mai avuseseră răbdare şi porniseră în marş în jos spre Poartă.