La un moment dat, Gandalf şi Pippin se întâlniră cu Prinţul Imrahil, care-i întrebă:
- Hei, încotro, Mithrandir? Rohirrimii se luptă pe câmpiile Gondorului! Trebuie să strângem laolaltă toate forţele pe care le mai avem.
- Toţi bărbaţii să pună mâna pe arme, şi încă n-or să fie de ajuns, răspunse Gandalf. Grăbiţi-vă. Voi veni şi eu când voi putea. Acum, însă am o solie pentru Seniorul Denethor ce nu mai poate să aştepte. Tu vei fi căpetenie în lipsa lui!
Îşi continuară drumul; şi pe măsură ce urcau şi se apropiau de Citadelă, simţeau vântul suflându-le din faţă şi desluşiră în depărtare scăpărarea dimineţii, o lumină ce creştea pe orizontul de la miazăzi. Ceea ce lor însă nu le dădea prea multă speranţă, căci nu ştiau ce rău îi aştepta la capătul drumului şi se temeau să nu ajungă prea târziu.
- Întunericul se apropie de sfârşit, zise Gandalf, dar încă atârnă greu deasupra Oraşului ăstuia.
Când ajunseră la poarta Citadelei, o găsiră nepăzită.
- Înseamnă că Beregond s-a dus acolo, spuse Pippin şi în inima lui licări speranţa.
Fără să intre în Citadelă, o luară în grabă pe drumul ce ducea spre Uşa Închisă. Stătea larg deschisă, iar păzitorul ei zăcea întins pe pământ, în faţa ei. Fusese răpus şi cheia dispăruse.
- Mâna Duşmanului! zise Gandalf. Asemenea fapte îi plac lui: să învrăjbească prietenii între ei; să tulbure inimile întru trădare.
Descălecând, îi spuse armăsarului să se întoarcă la grajdul lui.
- Căci, prietene, mai zise el, noi doi de mult ar fi trebuit să fim pe câmpul de bătălie, dar acum mă ţin în loc alte treburi. Dar de te voi chema, să vii deîndată!
Trecură de Uşă şi coborâră drumul şerpuit şi abrupt. Cerul se lumina tot mai mult, iar coloanele înalte şi chipurile cioplite ce mărgineau drumul treceau pe lângă ei domol, asemenea unor stafii cenuşii.
Liniştea fu spartă brusc de strigăte şi zăngănit de arme care veneau de jos: de când fusese construit Oraşul, niciodată nu mai fuseseră auzite asemenea zgomote în locurile acelea sacre. Ajunşi pe Rath Dínen, Gandalf şi Pippin aproape că o rupseră la fugă spre Casa Majordomilor, care se desena nedesluşit în lumina amurgului, sub marea sa cupolă.
- Opriţi-vă! Opriţi-vă! strigă Gandalf, repezindu-se spre treptele de piatră din faţa uşii. Opriţi nebunia asta!
Acolo se aflau slujitorii lui Denethor cu săbiile într-o mână şi torţe în cealaltă; pe cea mai de sus treaptă, sub porţi, stătea Beregond, de unul singur, înveşmântat în straiele negre cu argintiu ale străjerilor; apăra cu îndârjire intrarea. Doi slujitori căzuseră răpuşi de sabia lui, pângărind treptele cu sângele lor; ceilalţi îl ocărau şi-l blestemau, îl învinuiau de nesupunere şi trădare faţă de Seniorul său.
Gandalf şi Pippin încă nu ajunseseră la trepte când din casa morţilor răzbătu până la ei vocea lui Denethor care striga:
- Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Îndepliniţi ce v-am rugat! Răpuneţi-l pe renegatul ăsta! Sau trebuie s-o fac cu propria mea mână?
În acea clipă, uşa din spatele lui Beregond, pe care acesta o ţinea închisă cu mâna stângă, fu deschisă cu o smucitură şi în prag apăru Seniorul Oraşului, înalt, înverşunat; ochii lui scăpărau ca două focuri, iar în mână ţinea sabia.
Dar Gandalf urcă în fugă treptele şi oamenii se feriră în lături din calea lui şi îşi acoperiră ochii cu mâinile; căci venirea lui părea asemenea unei lumini orbitor de albe într-un loc întunecat, iar mânia lui îi copleşi. Îşi înălţă mâna şi în aceeaşi clipă sabia lui Denethor se ridică şi ea, scăpă din încleştarea pumnului său şi căzu undeva în spatele Seniorului, în umbrele sălaşului; iar Denethor, ca trăsnit, se dădu înapoi din faţa lui Gandalf.
- Ce se-ntâmplă aici, Măria ta? întrebă vrăjitorul. Sălaşurile morţilor nu-s locuri potrivite pentru cei vii. Şi de ce luptă oamenii aici, la cripte, când bătălia este-n toi în faţa Porţii? Oare să fi ajuns Vrăjmaşul nostru chiar până pe Rath Dínen?
- Şi de când, mă rog, trebuie Seniorul Oraşului să-ţi dea dumitale socoteală? se oţărî Denethor. Ori poate că nu mai am puterea să poruncesc slujitorilor mei?
- Ba ai, cum să nu. Numai că s-ar putea ca alţii să se opună vrerii tale atunci când se preschimbă în nebunie şi ticăloşie. Unde-ţi este fiul, Faramir?
- Zace acolo, înăuntru, cuprins de-acum de flăcări. I-au aprins trupul pe dinăuntru. Dar în curând totul va arde. Apusul nu a izbândit. Totul va fi cuprins de un foc uriaş şi acesta va fi sfârşitul. Cenuşă! Cenuşă şi fum purtate de vânt!
Văzând ce nebunie îl cuprinsese, Gandalf se temu că Denethor chiar făcuse o ticăloşie, încât se repezi înainte, urmat de Beregond şi Pippin; Denethor se retrase să se lipească de masa dinăuntru. Acolo zăcea întins Faramir, cufundat în visele stârnite de febră. Sub masă şi pe ea, în jurul trupului său, fuseseră îngrămădite lemne, stropite din belşug cu ulei, asemenea veşmintelor lui Faramir şi cuverturii ce-l acoperea; dar focul încă nu fusese pus. În acea clipă, Gandalf îşi arătă forţa ce se ascundea în el, aşa cum se ascundea lumina puterii lui sub mantia sa cenuşie. Sări pe grămada de lemne, ridică în braţe trupul rănitului şi sări iară jos, purtându-l ca pe o povară uşoară spre intrare. Dar chiar atunci Faramir gemu şi, încă pradă visului, îşi chemă tatăl.
Denethor tresări ca şi când ar fi fost trezit dintr-o transă, flacăra se stinse în ochii lui şi el începu să plângă.
- Nu-mi lua fiul! se rugă el. Mă strigă.
- Aşa e, te strigă, răspunse Gandalf, dar tu încă nu poţi veni la el. Căci mai înainte de toate va trebui să-şi caute tămăduirea pe pragul dintre viaţă şi moarte şi prea bine s-ar putea să n-o găsească. Câtă vreme tu trebuie să te întorci la bătălia Oraşului tău, unde s-ar putea să te aştepte moartea. Şi tu ştii asta foarte bine în inima ta.
- El nu se va mai trezi, zise Denethor. Bătălia e zadarnică. De ce ne-am mai dori noi să trăim? De ce să nu ne îndreptăm spre moarte împreună?
- Majordom al Gondorului, puterea să-ţi hotărăşti ceasul morţii nu ţi-a fost dată. Doar regii păgâni, aflaţi sub stăpânirea Puterii Întunecimii, au făcut aceasta, luându-şi singuri viaţa din mândrie şi disperare, şi ucigându-şi toate rubedeniile pentru a-şi uşura propria lor moarte.
Spunând acestea, trecu pragul cu Faramir în braţe, scoţându-l din casa morţii, şi-l întinse pe catafalcul pe care fusese adus până acolo şi care fusese lăsat la intrare. Denethor veni în urma lui şi se opri în uşă, cuprins de tremur şi privind cu alean la chipul fiului său. Şi preţ de o clipă, toţi cei aflaţi acolo stăteau tăcuţi şi nemişcaţi martori la chinul sufletesc al Seniorului lor. Denethor şovăi.
- Vino! îl îndemnă Gandalf. E nevoie de noi. Încă mai sunt multe pe care le poţi face.
Pe neaşteptate, Denethor izbucni în râs. Se îndreptă de spate, rămase aşa, înalt şi mândru, preţ de câteva clipe, apoi se repezi înăuntru la masă şi luă de pe ea perna pe care se sprijinise capul lui.
Reveni în prag, dădu la o parte învelitoarea şi numai ce apăru între mâinile sale un palantír. Şi când îl ridică, li se păru celor ce priveau că sfera prinsese a străluci de o flacără aflată înăuntrul ei, încât chipul palid al Seniorului arăta parcă luminat de un foc roşu, şi ca şi când ar fi fost cioplit în piatră dură, înăsprit de umbre întunecate, nobil, mândru şi neîndurător. Ochii îi scânteiau.
- Mândrie şi disperare! strigă el. Gândeai oare că-s orbi ochii Turnului Alb? Nu, Nebunule Sur, am văzut mai multe decât ai tu habar. Căci speranţa ta este necunoaştere, nimic mai mult. Te du. Străduieşte-te să tămăduieşti! Hai, du-te şi te luptă! Vanitate. Pentru peticul acela de loc pe care ai putea să ieşi învingător pe câmpul de bătălie, pentru o singură zi. Dar nimic nu va putea să ţină piept Puterii ce se ridică acum. Iar către Oraşul acesta nu şi-a întins până acum decât primul deget de la o mână. Răsăritul întreg s-a pus în mişcare. Şi chiar în clipa aceasta vântul speranţei tale te trădează şi împinge în sus pe apele Anduinului o flotă de pânze negre. Apusul a dat greş. Pentru toţi cei ce nu vor să cadă în sclavie a sosit timpul plecării.