- Cu asemenea sfaturi nu am nici o îndoială că Duşmanul va ieşi învingător, zise Gandalf.
- Atunci eşti liber să speri, râse Denethor. Crezi că nu te cunosc, Mithrandir? Speranţa ta este să cârmuieşti în locul meu, să stai în spatele fiecărui tron, de la miazăzi, de la miazănoapte sau de la apus. Ţi-am citit gândurile şi vicleşugurile. Crezi că nu ştiu că tu i-ai poruncit piticuţului ăstuia de-aici să-şi ţină gura? Că l-ai adus ca să stea iscoadă chiar în încăperea mea? Cu toate acestea, cât am vorbit împreună am aflat numele şi socotelile fiecăruia dintre cei care te însoţesc. Prin urmare: cu mâna ta stângă mă vei folosi o vreme drept pavăză împotriva Mordorului, iar cu dreapta îl vei aduce pe Pribeagul acela de la Miazănoapte, ca să-mi ia locul.
Dar ascultă-mă ce-ţi spun, Gandalf Mithrandir, n-am să fiu unealta ta! Sunt Majordom al Casei regale din Anórien. N-am să mă dau la o parte ca să fiu cămăraşul ramolit al unui ajuns. Chiar daca se dovedeşte întemeiat dreptul lui la tron, el tot din ramura lui Isildur se trage, din nici o alta mai de soi. Nu mă voi supune unui asemenea cârmuitor, ultimul dintr-o casă decăzută şi de mult văduvită de măreţie şi demnitate.
- Şi tu ce-ai vrea, dacă ţi s-ar împlini voia? întrebă Gandalf.
- Aş vrea ca toate să rămână aşa cum au fost pe vremea mea şi pe vremea stră-strămoşilor mei: să fiu pe mai departe Cârmuitorul acestui Oraş şi să pot lăsa tronul unui fiu al meu care să-şi fie propriul său stăpân şi nu învăţăcelul unui vrăjitor. Dar dacă soarta mi-e potrivnică în vremea mea, atunci nu vreau nimic: nici viaţa să-mi fie scurtată, nici iubirea înjumătăţită, nici onoarea ştirbită.
- Mie nu mi s-ar părea cu nimic ştirbită onoarea Majordomului care, cu cea mai bună-credinţă, lasă pe mâinile altuia grijile sale, zise Gandalf. Şi nici iubirea înjumătăţită. Şi nici nu-l vei lipsi pe fiul tău de ceea ce i se cuvine, atâta vreme cât pieirea lui e îndoielnică.
La aceste cuvinte, ochii lui Denethor scânteiară din nou şi, punând piatra la subsuoară, scoase din teacă un cuţit cu lamă lungă şi din doi paşi fu lângă catafalc. Dar Beregond făcu un salt şi se puse între el şi Faramir.
- Aşa, care va să zică! strigă Denethor. Jumătate din iubirea fiului meu ai furat-o de mult. Acum vrei să furi şi inimile cavalerilor mei, pentru ca în cele din urmă să-mi răpească de tot fiul. Dar măcar într-o privinţă n-ai să-mi poţi nesocoti vrerea: să-mi hotărăsc singur sfârşitul.
Veniţi încoace! strigă el către slujitorii săi. Veniţi, dacă nu sunteţi cu toţii trădători!
Atunci doi dintre ei urcară în fugă treptele. Denethor smulse cu iuţeală o torţă din mâna unuia şi sări înapoi în sălaş. Înainte ca Gandalf să-l poată împiedica, el aruncă focul în grămada de lemne din care izbucni pe dată pălălaie.
În clipa următoare, Denethor se sui pe masă şi, învăluit de limbile focului şi de fum, îşi luă cârja de majordom de la picioarele sale si o frânse de genunchi. Aruncă cele două bucăţi în foc, apoi se întinse pe masă şi, cu amândouă mâinile, strânse palantírul la piept. Mai târziu, s-a zis că de atunci, orice om care privea în Piatra aceea nu vedea altceva decât două mâini bătrâne scorojindu-se în flăcări – asta dacă nu cumva avea o voinţă atât de puternică, încât putea preschimba imaginea în ceea ce dorea el să vadă.
Îndurerat peste măsură şi îngrozit de privelişte, Gandalf îşi feri privirile şi închise uşa. Preţ de câteva clipe rămase în prag, cufundat în gânduri şi tăcut, în vreme ce afară răzbătea vuietul flăcărilor dinăuntru. Şi deodată Denethor scoase un urlet cumplit, după care nici un sunet nu se mai auzi de la el şi nici unei fiinţe muritoare nu-i mai fu dat să-l vadă vreodată.
- Aşa s-a stins Denethor, fiul lui Ecthelion, spuse Gandalf. Se răsuci spre Beregond şi slujitorii Seniorului, care stăteau ca împietriţi. Şi aşa se sfârşesc zilele Gondorului, cele pe care le-aţi cunoscut voi; s-au sfârşit până la urmă. Fapte rele s-au petrecut aici; dar fie ca duşmănia dintre noi să o lăsaţi deoparte, căci de Duşman a fost stârnită şi voinţei lui îi face pe plac. Aţi fost prinşi într-o plasă de porunci potrivnice, pe care nu voi aţi ţesut-o. Dar la aceasta să vă gândiţi, slujitori ai Seniorului, orbi în supunerea voastră, că dacă n-ar fi fost Beregond să trădeze, Faramir, Căpitanul Turnului Alb, ar fi ars şi el.
Duceţi din acest loc nefericit pe cei dintre voi care au pierit. Iar noi îl vom duce pe Faramir, Majordom al Gondorului, undeva unde să poată dormi în pace, sau să moară, dacă asta îi va fi soarta.
Şi astfel Gandalf şi Beregond ridicară targa şi o purtară înapoi spre Casele Tămăduirii, iar Pippin venea în urma lor, cu capul căzut în piept. Slujitorii Seniorului rămăseseră privind ca trăsniţi la sălaşul morţilor; iar când Gandalf ajunse la capătul străzii Rath Dínen, se auzi un zgomot mare. Privind peste umăr, văzură cum marea cupolă a sălaşului se crapă şi dinăuntru prind a se vălătuci spre înalt fuioare de fum, ca apoi, cu scrâşnet şi huruit de pietre, să se năruie într-o ploaie de scântei; flăcările însă, nedomolite, dănţuiau şi zvâcneau printre ruine. Cuprinşi de groază, slujitorii o rupseră la fugă pe urmele lui Gandalf.
Ajunseră, în sfârşit, înapoi la Uşa Majordomului şi Beregond privi îndurerat la portar.
- Pentru fapta aceasta mă voi căi câte zile oi mai avea, spuse el, dar mă grăbeam atât de tare, încât m-a luat ca un fel de nebunie, iar el nu voia să mă asculte, ci a scos sabia la mine.
Beregond închise uşa şi o încuie cu cheia pe care o smulsese de la omul ucis.
- Cheia asta va fi dată de-acum Seniorului Faramir, mai spuse el.
- Prinţul din Dol Amroth cârmuieşte în lipsa Seniorului, zise Gandalf, dar pentru că el nu se află aici, iau asupra mea toate cele ce-s de făcut. Te rog, aşadar, să păstrezi tu cheia şi s-o păzeşti până ce Oraşul îşi va fi regăsit liniştea.
Apoi se îndreptară spre cercul cel mai de sus al Oraşului şi, odată intraţi, porniră spre Casele Tămăduirii, scăldaţi de lumina dimineţii. Casele acestea erau frumoase, zidite la o oarecare depărtare de toate celelalte, anume pentru cei foarte suferinzi, dar acum fuseseră pregătite să-i îngrijească pe cei răniţi în bătălie şi pe muribunzi. În apropiere se găsea poarta Citadelei, din al şaselea Cerc, şi zidul dinspre miazăzi, iar de jur împrejurul lor erau o grădină şi o pajişte cu câţiva copaci, singurul loc de felul său în Oraş. Locuiau aici câteva femei, cărora li se îngăduise să rămână în Minas Tirith anume pentru că se pricepeau să tămăduiască ele însele, ori îi ajutau pe tămăduitori.
Gandalf şi însoţitorii săi tocmai ajunseseră cu targa la uşa principală a Caselor, când dinspre câmpia din faţa Porţii Oraşului auziră un strigăt mare ce se preschimbă într-un ţipăt ascuţit care sfâşie văzduhul şi se stinse dus de vânt. Un strigăt atât de cumplit, încât îi împietri pe toţi, dar când se stinse, îşi simţiră inimile tresăltând de o speranţă pe care n-o mai trăiseră de când se abătuse asupra lor întunecimea venită de la Răsărit; şi li se păru dintr-o dată că lumina se limpezeşte şi soarele străbătu printre nori.