Însă chipul lui Gandalf era abătut şi încordat; rugându-i pe Beregond şi pe Pippin să-l ducă pe Faramir în Casele Tămăduirii, el urcă pe zidul din apropiere; silueta lui se desenă ca o statuie înveşmântată în alb, şi aşa rămase, neclintit, uitându-se în zare. Şi astfel era puterea privirii lui, încât cuprinse dintr-o dată tot ceea ce se petrecuse acolo, departe; şi când Éomer ieşi singur din rândurile oştenilor săi şi se opri lângă cei căzuţi, Gandalf oftă, se înfăşură în mantie şi coborî de pe ziduri. Iar când Beregond şi Pippin ieşiră din Casele Tămăduirii, îl găsiră stând în faţa uşii, adâncit în gânduri.
Se uitară întrebător la el. Gandalf tăcu o vreme, apoi zise:
- Majordomii credeau că este o taină bine păstrată doar pentru ei, dar eu ştiu de mult că aici, în Turnul Alb, ca şi în Orthanc, se află pusă la adăpost una dintre cele Şapte Pietre. Pe vremea când încă era înţelept, Denethor nu a voit să o folosească şi nici să-l întărite pe Sauron, ştiindu-şi prea bine măsura puterii sale. Dar înţelepciunea l-a părăsit; şi mă tem că atunci când primejdia pentru regatul său a început să crească, el a privit în Piatră şi s-a lăsat amăgit de ceea ce a zărit acolo: şi îmi vine să cred că nu numai o dată, după plecarea lui Boromir. Denethor era mult prea puternic pentru a putea fi supus de Puterea Întunecimii, cu toate acestea vedea în Piatră numai acele lucruri pe care Puterea îi îngăduia să le vadă. Fără doar şi poate că tot ceea ce afla îi era adesea de mare ajutor; cu toate acestea imaginea care i s-a arătat asupra marii puteri a Mordorului i-a sporit disperarea din suflet într-atât încât l-a făcut să-şi piardă minţile.
- Acum abia înţeleg ceva ce mi s-a părut tare ciudat atunci! spuse Pippin şi amintirea îl făcu să se cutremure înfiorat. La un moment dat Seniorul a ieşit din încăperea în care se găsea Faramir şi, când s-a întors, parcă arăta schimbat, a fost pentru prima oară că am avut impresia asta, nu ştiu cum să zic, parcă bătrân şi frânt.
- Chiar la ceasul la care Faramir a fost adus în Turn, mulţi dintre noi am zărit o lumină nefirească în camera cea mai de sus, spuse Beregond. Dar mai văzusem noi lumina aia şi altă dată, iar prin Oraş umbla vorba că Seniorul se lupta uneori cu vrăjmaşul în gândurile sale.
- Vai, vai! înseamnă că bănuielile mele se adeveresc, oftă Gandalf. Uite aşa a pătruns vrerea lui Sauron în Minas Tirith; şi uite aşa am fost eu nevoit să zăbovesc aici. Şi tot aici să mai rămân, căci în curând mi se vor ivi şi altele de făcut, nu am numai grija lui Faramir.
Dar acum trebuie să cobor pentru a-i întâmpina pe aceia care vin. Mi-a fost dat să văd pe câmp ceva ce mi-a îndurerat amarnic inima şi mă tem că o jale încă şi mai mare ne aşteaptă. Vino cu mine Pippin! Dar tu, Beregond, întoarce-te în Citadelă, şi spune-i mai-marelui Străjerilor toate cele câte s-au petrecut. Mă tem că va fi nevoit să te dea afară din trupele de străjeri; dar spune-i, dacă îmi îngădui să-i dau un sfat, că ar face bine să te trimită la Casele Tămăduirii, pentru a servi drept strajă şi slujitor al căpitanului tău, şi să fii la căpătâiul lui când se va trezi - dacă se va mai trezi vreodată. Căci mulţumită ţie a scăpat de foc. Du-te! Iar eu mă voi întoarce curând.
Cu acestea, se răsuci pe călcâie şi o porni împreună cu Pippin spre Oraşul de jos. Şi în timp ce ei grăbeau pe străzi la vale, vântul aduse cu sine o ploaie cenuşie care înăbuşi focurile, astfel că în faţa celor doi se înălţa acum o perdea groasă de fum.
VIII
Casele Tămăduirii
Ochii lui Merry înotau într-o ceaţă de lacrimi şi sfârşeală, când oştenii au ajuns aproape de Poarta distrusă a oraşului Minas Tirith. Nici nu băgă în seamă prăpădul şi măcelul de peste tot în jur. Văzduhul era greu de focuri, fum şi duhoare: căci multe maşinării de război fuseseră pârjolite ori căzuseră în gropile arzânde, la fel şi dintre cei răpuşi, mulţi ajunseseră pradă focurilor, şi unde te uitai zăreai hoiturile monştrilor de la Miazăzi, pe jumătate arse, ori strivite sub pietre, în vreme ce alte dihănii din acelea mari căzuseră săgetate în ochi de arcaşii viteji din Morthond. Ploaia adusă de vânt încetase de la o vreme; soarele strălucea în înaltul cerului; dar toată partea de jos a oraşului era încă învăluită într-un fum gros.
Oamenii apucaseră să taie drum prin năruiturile bătăliei; calea spre oraş era astfel deschisă şi tocmai acum câţiva oameni ieşeau aducând cu ei tărgi. Pe una dintre ele o aşezară pe Éowyn, punându-i sub trup perne moi; trupul regelui însă îl acoperiră cu o ţesătură de aur, iar targa lui fu înconjurată de făclii aprinse ale căror flăcări, abia zărindu-se în lumina soarelui, se zbăteau în suflarea vântului.
Astfel au intrat Théoden şi Éowyn în Oraşul Gondorului şi toţi cei care-i vedeau îşi descopereau capetele şi se înclinau; trecură prin cenuşa şi fumegarea primului cerc pârjolit şi de acolo urcară în sus pe străzile pietruite. Lui Merry urcuşul acesta i se părea că durează de o veşnicie, o călătorie fără rost într-un vis îngrozitor, înaintând la nesfârşit spre un capăt nedesluşit pe care amintirile nu-l pot cuprinde, încet, luminile torţelor din faţa lui licăriră şi se stinseră şi Merry se pomeni umblând în întuneric. „Ăsta e un tunel ce duce la un mormânt, îşi zise în sinea sa; şi acolo vom sta cu toţii pe vecie.” Dar dintr-o dată, în visul acesta al lui răsună o voce vie:
- Hei, Merry! Slavă cerului că te-am găsit!
Ridică privirile şi ceaţa de pe ochi păru să i se risipească. Şi numai ce-l zări pe Pippin! Stăteau faţă în faţă pe o străduţă îngustă care altfel era pustie. Merry se frecă la ochi.
- Unde-i regele? întrebă. Şi Éowyn?
Simţi că i se înmoaie picioarele, aşa că se aşeză pe un prag şi începu să plângă.
- Au fost duşi în Citadelă, răspunse Pippin. Aş zice că ai adormit de-a-n picioarelea şi ai luat-o prin altă parte. Când au descoperit că nu te aflai printre ei, Gandalf m-a trimis să te caut. Bietul de tine, Merry bătrâne! Tare mă bucur că te văd din nou! Da’ eşti răpus de oboseală, aşa că nu te mai chinui şi eu cu pălăvrăgeala mea. Spune-mi numa’, eşti cumva rănit?
- Nu. Sau, mă rog, nu cred. Doar că braţul drept nu-mi mai e de nici un folos, înţelegi, Pippin? Asta de când l-am înjunghiat. Sabia mea a ars ca o surcea, de n-a mai rămas nimic din ea.
Chipul lui Pippin fu cuprins de nelinişte.
- Trebuie să vii cu mine, acum, cât mai iute cu putinţă. Ah, de-aş putea să te duc eu în spate. Nu mai eşti în stare să mergi pe picioarele tale. N-ar fi trebuit să te lase să mergi pe jos; iartă-i, te rog. S-au petrecut atâtea lucruri îngrozitoare în Oraş, Merry, încât e de înţeles că un biet hobbit care vine din bătălie este trecut cu vederea..
- Nu e întotdeauna o nenorocire să fii trecut cu vederea, spuse Merry. Uite, chiar acum am fost trecut cu vederea de… Nu. Nu pot vorbi despre asta. Ajută-mă, Pippin! Iarăşi mi se întunecă în faţa ochilor şi braţul mi-e atât de rece.
- Reazămă-te de mine, Merry, băiatule! Haide! Pas după pas. Nu-i departe.
- O să mă îngropi?
- Nu, nici prin gând nu-mi trece! exclamă Pippin, încercând să pară vesel, cu toate că inima îi era strânsă în chingile fricii şi ale milei. Nu. Acum o să mergem la Casele Tămăduirii.
Părăsiră aleea aceea mărginită de case înalte de o parte şi de alta şi de zidul exterior al celui de-al patrulea cerc, şi reveniră în strada principală care urca până în Citadelă. Mergeau încet, punând pas după pas, şi Merry se clătina şi murmura ca şi când ar fi vorbit în somn.