„N-am să izbutesc să-l duc până acolo, îşi spuse Pippin. Oare nu-i nimeni care să-mi ajute? Nu pot să-l las aici.”
Chiar atunci, spre surprinderea lui, în urma lor apăru alergând un băietan şi când trecu pe lângă ei, Pippin îl recunoscu a fi Bergil, fiul lui Beregond.
- Salutare, Bergil! strigă el. Un’ te duci? Mă bucur să te văd din nou, şi încă în viaţă.
- Alerg cu veşti pentru tămăduitori! N-am timp de zăbovit.
- Foarte bine, foarte bine, încuviinţă Pippin. Dar spune-le acolo sus că am cu mine un hobbit bolnav, un perian, aşa să le spui, care a venit de pe câmpul de bătălie. Nu cred că mai are puterea să meargă până acolo. Dacă îl găseşti pe Mithrandir, spune-i ce ţi-am zis, că tare are să se bucure.
Bergil îşi continuă fuga mai departe.
„Mai bine aştept aici”, îşi zise Pippin.
Îl lăsă pe Merry să alunece încet la pământ, într-un petec de soare, iar el se aşeză alături, luând capul lui Merry în poala sa. Îi cercetă cu degete blânde trupul şi mădularele, apoi luă mâna prietenului său într-ale sale. Mâna dreaptă era rece ca gheaţa.
Nu trecu mult şi Gandalf însuşi veni la ei. Se lăsă jos lângă Merry şi îi mângâie sprâncenele; apoi îl ridică încetişor în braţe.
- Ar fi trebuit adus în urale în Oraş, spuse el. Mi-a răsplătit peste poate încrederea; căci dacă Elrond nu s-ar fi înduplecat la rugămintea mea, nici unul dintre voi n-ar fi pornit în călătoria asta; şi atunci cu mult mai cumplite ar fi fost ticăloşiile ce s-au petrecut in această zi. Oftă, apoi adăugă: Şi uite că s-a mai ivit ceva de care trebuie să mă îngrijesc, şi în tot acest timp soarta bătăliei stă în cumpănă.
Într-un târziu, Faramir şi Éowyn şi Meriadoc ajunseră tustrei să fie culcaţi în paturile din Casele Tămăduirii; şi acolo au fost bine îngrijiţi. Cu toate că leacurile băbeşti nu se mai bucurau de preţuirea ce-o câştigaseră în zilele de demult, Gondorul era încă vestit pentru ştiinţa tămăduirii şi pentru priceperea de a obloji răni şi suferinţe trupeşti şi toate boleşniţele cărora le cădeau pradă muritorii de la răsărit de Mare. Numai bătrâneţea nu se supunea acestei ştiinţe, împotriva ei nu găsiseră nici un leac; iar vieţile lor se scurtaseră tare mult, abia dacă întreceau cu puţin pe aceea a altor oameni, iar cei dintre ei care treceau în plină vigoare hotarul a de cinci ori câte douăzeci de ani se împuţinaseră peste măsură, doar câţiva mai erau prin familii din cele nobile. Numai că acum până şi ştiinţa lor se dovedea neputincioasă; căci mulţi erau cuprinşi de o suferinţă ce nu se lăsa tămăduită; i-au pus numele de Umbra Neagră, căci se trăgea de la nazgûli. Cei pe care-i cuprinsese boala aceasta cădeau încet într-un vis tot mai adânc, apoi se cufundau într-o tăcere deplină şi-i năpădea un frig de moarte şi mureau. Iar cei care-i îngrijeau pe piticuţ şi pe Domniţa din Rohan ar fi jurat că pe aceştia doi boala îi lovise cel mai rău. Încă mai vorbeau, când şi când, pe măsură ce trecea dimineaţa, murmurând în vis; cei care vegheau la căpătâiul lor ascultau aceste murmure, în speranţa că vor putea desluşi ceva ce i-ar fi putut face să înţeleagă anume care le era suferinţa. Dar curând bolnavii începură să se cufunde în întunecime şi când soarele ajunse deasupra orizontului apusean, o umbră cenuşie se aşternu peste chipurile lor. Faramir, în schimb, ardea de o fierbinţeală ce nu se domolea cu nici un chip.
Gandalf trecea neliniştit de la unul la altul, iar priveghetorii îi repetau tot ceea ce puteau ei auzi. Şi astfel a trecut ziua aceea, în timp ce afară lupta se purta mai departe cu speranţe schimbătoare şi veşti ciudate; Gandalf încă aştepta şi supraveghea, refuzând să se ducă la bătălie; şi asta până când, într-un târziu, apusul roşu umplu tot cerul şi lumina ce pătrundea pe fereşti cădea pe chipurile cenuşii ale bolnavilor şi atunci li se păru celor ce se aflau în preajmă că în acea strălucire chipurile lor se îmbujorară uşor, ca şi când li s-ar fi întors sănătatea în obraji, dar nădejdea s-a dovedit deşartă.
Şi atunci o femeie bătrână, Ioreth, cea mai bătrână dintre femeile ce îngrijeau de bolnavi în acele case, privi la chipul lui Faramir şi izbucni în plâns, căci toată lumea îl iubea.
- Vai, vai! numai de n-ar muri. Şi de-ar mai fi regi în Gondor cum se spune că au fost odată! Căci e o vorbă din bătrâni care zice aşa: „Mâinile unui rege sunt mâini de tămăduitor”. Astfel se cunoaşte când regele e cel în drept să fie.
- Oamenii-şi vor aminti multă vreme vorbele tale, Ioreth! zise Gandalf care se afla în preajmă. Căci e multă nădejde în ele. Poate că s-a şi întors cu adevărat un rege în Gondor; sau încă n-ai auzit veştile ciudate ce-au fost aduse în Oraş?
- Am avut prea multă bătaie de cap ba cu una, ba cu alta ca să iau seamă la toate strigătele şi urletele, răspunse femeia. Singura mea speranţă este ca netrebnicii ăia spintecători să nu intre în sălaşul ăsta şi să-i tulbure cumva pe suferinzi.
După aceste vorbe, Gandalf ieşi în grabă afară. Pălălaia din văzduh se stingea încet, şi dealurile ce până atunci arătaseră ca şi când ar fi ars mocnit păleau pe măsură ce înserarea cenuşie se furişa peste câmpie.
În vreme ce soarele cobora în spatele dealurilor, Aragorn şi Éomer, şi Imrahil se apropiau de Oraş împreună cu căpitanii şi cavalerii lor; şi ajunşi în faţa Porţii, Aragorn spuse:
- Uitaţi-vă cum apune soarele parcă într-un mare foc! E semn că multe lucruri iau sfârşit şi se năruie şi că lumea îşi schimbă cursul. Dar Oraşul acesta şi întreg regatul au rămas de ani îndelungaţi în grija Majordomilor, şi mă tem că dacă pătrund în el nepoftit, s-ar putea să se işte multe îndoieli şi neînţelegeri, care n-au ce căuta aici atâta vreme cât se mai poartă războiul acesta. Nu voi intra, nu voi cere nimic, până nu vom vedea cine va izbândi: noi sau Mordorul. Să se ridice corturile aici, pe câmpie, şi aici voi sta şi voi aştepta să fiu primit de Seniorul Oraşului.
- Dar tu ai apucat să înalţi stindardul regilor şi să înfăţişezi tuturor însemnele Casei lui Elendil, zise Éomer. Vrei oare ca acestea să fie puse la îndoială?
- Nu, răspunse Aragorn. Dar socotesc că încă nu s-a împlinit timpul; şi nu am de gând să mă cert, decât cu Vrăjmaşul nostru al tuturor şi cu slujitorii lui.
La care Prinţul Imrahil zise:
- Cuvintele Măriei tale sunt înţelepte, dacă este îngăduit unei rudenii de-a Seniorului Denethor să-ţi dea sfaturi în această treabă. Seniorul are o voinţă de fier şi e tare mândru, dar bătrân; şi a fost în toane tare ciudate de când a fost doborât fiul său. Cu toate astea, eu nu te-aş lăsa să rămâi ca un cerşetor la uşă.
- Nu-s cerşetor, răspunse Aragorn. Mai curând Căpetenie de Pribegi, neobişnuiţi cu oraşele şi casele de piatră.
Porunci apoi ca stindardul lui să fie strâns; şi desprinse şi steaua Regatului de la Miazănoapte de pe sprânceană şi o dădu spre păstrare fiilor lui Elrond.
Prinţul Imrahil şi Éomer din Rohan îşi luară rămas-bun de la el şi, intrând în Oraş, îl străbătură, trecând prin toată viermuiala de oameni, până sus în Citadelă; ajunşi în Sala Turnului, îl căutară pe Majordom. Dar îi găsiră jilţul gol, iar în faţa treptelor pe un catafalc de onoare zăcea întins Théoden, Regele Obştei; în jurul lui ardeau douăsprezece torţe şi stăteau de strajă doisprezece străjeri, cavaleri din Rohan şi Gondor. Draperiile catafalcului erau albe cu verde, însă pe trupul regelui fusese întinsă o cuvertură mare din fir de aur, ce-l acoperea până pe piept, iar deasupra, scoasă din teacă, sabia lui şi scutul la picioare. Lumina torţelor scânteia în părul lui alb precum barele în ploaia de stropi ai unei furtuni, dar chipul regelui era frumos şi tânăr, doar că pacea aşternută pe el nu ţinea de tinereţe; părea mai curând să doarmă.