Cei doi rămaseră o vreme tăcuţi lângă rege, apoi Imrahil întrebă:
- Dar unde-o fi Majordomul? Şi unde-i Mithrandir?
- Majordomul Gondorului se găseşte în Casele Tămăduirii, răspunse unul dintre străjeri.
- Unde-i Lady Éowyn, sora mea? întrebă la rândul său Éomer. Căci ar trebui să se afle aici, lângă rege, să i se arate aceeaşi cinstire ca şi lui. Pe ea unde au aşezat-o?
- Dar Lady Éowyn era încă în viaţă când au adus-o, răspunse Imrahil. Sau n-ai ştiut de acest lucru?
Auzind asemenea veste, în inima lui Éomer renăscu speranţa la care nici măcar nu îndrăznise să viseze, şi o dată cu ea îngrijorarea şi teama, încât nu mai spuse nici un cuvânt, ci se răsuci pe călcâie şi părăsi în grabă încăperea; Prinţul îl urmă deîndată. Ajunşi afară, văzură că noaptea se lăsase şi cerul se umpluse de stele. Porniră spre Casele Tămăduirii. În faţa uşii se întâlniră cu Gandalf care era însoţit de un bărbat acoperit din cap până-n picioare de o mantie cenuşie. Îl salutară pe Gandalf şi-i spuseră că îl căutau pe Majordom.
- Ni s-a zis că s-ar afla în sălaşul acesta. A fost cumva rănit? Şi unde-i Lady Éowyn?
- E înăuntru, răspunse Gandalf. Nu a murit, dar nici departe nu e. Cât despre Seniorul Faramir, el a fost rănit de o săgeată otrăvită, după cum aţi auzit; el este Majordomul acum, căci Denethor s-a dus, iar casa lui a ajuns o grămadă de cenuşă.
Vorbele lui Gandalf îi uimi şi-i îndurera în egală măsură pe cei doi.
- Prin urmare, spuse Imrahil, victoria a fost văduvită de bucurie şi a fost câştigată cu un preţ nemăsurat de mare dacă amândouă regatele, Rohan şi Gondor, şi-au pierdut în aceeaşi zi cârmuitorii. Éomer a rămas stăpân peste rohirrimi. Dar acum cine va conduce Oraşul? Să nu trimitem după Seniorul Aragorn?
- A şi sosit, răsună glasul omului ascuns de mantie. Bărbatul păşi în lumina făcliilor de la uşă, şi abia atunci văzură ei că în faţa lor se afla Aragorn, care-şi pusese peste cămaşa de zale o mantie cenuşie din cele ţesute în Lórien, şi nu purta nici un alt însemn în afară de piatra verde a lui Galadriel.
- Am venit pentru că aşa m-a rugat Gandalf, spuse el. Deocamdată însă nu-s decât Căpitanul dúnedainilor din Arnor; iar Seniorul din Dol Amroth va cârmui Oraşul până se trezeşte Faramir. Dar iată sfatul meu: Gandalf să fie cel care să ne cârmuiască pe toţi în zilele ce vor urma, până când vom isprăvi ce e de isprăvit cu vrăjmaşul. Ceilalţi consimţiră.
- Să nu stăm în prag, zise Gandalf, căci timpul nu ne aşteaptă. Să intrăm.
- Şi să ştiţi de la mine, venirea lui Aragorn este singura nădejde ce a mai rămas pentru cei care zac acolo înăuntru. Aşa a spus Ioreth, înţeleapta Gondorului: „Mâinile regelui sunt mâini de tămăduitor. Astfel se cunoaşte când regele e cel în drept să fie”.
Aragorn intră primul, urmat de ceilalţi. Intrarea era păzită de doi Străjeri înveşmântaţi în uniforma Citadelei: unul era înalt, celălalt însă părea un copilandru; şi când dădu cu ochii de nou-veniţi, scoase un strigăt de surpriză şi bucurie.
- Pas Mare! Ce minunat! Să ştii că m-am gândit că eşti tu acolo, în corăbiile negre. Dar toţi din jur strigau corsarii, corsarii, şi nimeni nu voia să mă asculte. Cum s-a întâmplat?
Aragorn izbucni în râs şi îl luă pe hobbit de mână.
- Că bine ne-am mai întâlnit! zise el. Dar acum nu avem încă timp pentru poveşti de călătorie.
- Oare aşa am ajuns să vorbim regilor noştri? îl întrebă Imrahil pe Éomer. Dar poate că va purta coroana sub un alt nume!
Auzindu-l, Aragorn se răsuci spre eclass="underline"
- Că bine zici, căci în graiul nobil al strămoşilor eu sunt Elessar, Piatra Elfă şi Înnoitorul - şi zicând acestea, ridică la vedere de la piept piatra verde ce o ţinea ascunsă acolo. Dar casa mea, dacă voi întemeia vreuna, se va numi Pas Mare. În graiul nobil nici nu va suna atât de pocit, astfel că Telcontar vom fi şi eu şi vlăstarele trupului meu.
Acestea fiind zise, intrară în sfârşit în Casă; şi în timp ce se îndreptau spre încăperile unde erau îngrijiţi cei suferinzi, Gandalf povesti despre faptele lui Éowyn şi Meriadoc.
- Am stat mult la căpătâiul lor şi la început au vorbit mult în vis, înainte să se cufunde în întunericul aducător de moarte. Şi mai am şi eu ceva putere să văd lucruri ce se petrec la mare depărtare.
Aragorn se duse mai întâi la Faramir, apoi la Lady Éowyn şi la urmă la Merry. Privi la chipurile lor, le cercetă rănile şi oftă.
- Trebuie să-mi folosesc toată puterea şi priceperea ce mi-au fost date, spuse el. Ce n-aş da să fie şi Elrond aici, căci el este cel mai bătrân din seminţia noastră şi are cea mai mare putere.
Văzând cât de amărât şi de obosit era Aragorn, Éomer îi spuse:
- Nu crezi că ar trebui mai întâi să te odihneşti puţin şi să mănânci?
- Nu, căci pentru aceştia trei, şi mai ales pentru Faramir, sorocul e aproape. Trebuie să mă grăbesc peste măsură.
O chemă pe Ioreth la el şi o întrebă:
- Aveţi aici în Casă puse deoparte ierburile tămăduirii?
- Da, stăpâne, dar mă tem că nu-s destule pentru toţi cei ce vor avea nevoie de ele. Ştiu însă că altele nici că avem unde să găsim; căci în zilele astea cumplite totul s-a învălmăşit sau a pierit în foc şi pârjol, şi au rămas puţini flăcăi pe care să-i trimiţi să caute, iar drumurile sunt închise. Am şi pierdut socoteala zilelor de când am văzut pe ultimul cărăuş venind din Lossarnach la noi la târg! Astfel că ne străduim aici să ne descurcăm cu ceea ce avem, după cum îşi va da seama şi Măria ta.
- Întâi să văd şi apoi îţi voi spune ce gândesc, zise Aragorn. Până una-alta, nici de vorbit nu mai prea e răgaz. Aveţi athelas?
- Nu ştiu, stăpâne, sau, mai bine spus, numele ăsta nu mi-e ştiut. Mă duc să-l întreb pe spiţer; el cunoaşte toate numele cele vechi.
- Se mai numeşte frunza regilor, spuse Aragorn; poate că pe ăsta-l ştii, căci pe la ţară toţi îi spun aşa în ziua de azi.
- Aha! se dumiri Ioreth. Dacă Măria ta mi-ar fi spus aşa de la bun început, aş fi putut să-i răspund. Nu, nu avem o asemenea plantă, sunt sigură. Nici nu ştiam că are vreo virtute iarba asta; am dat de multe ori peste ea în pădure, şi de fiecare dată le spuneam suratelor mele „frunza regilor, ziceam, ce nume ciudat, de ce s-o fi numind aşa?! Căci dacă aş fi rege, mi-aş dori să am ierburi mai de soi în grădina mea.” Când o sfărâmi între degete, are miros dulce, nu-i aşa? Poate că nu-i bine spus dulce; mai curând priincios.
- Priincios, chiar aşa, încuviinţă Aragorn. Şi acum, măicuţă dacă-l iubeşti pe Seniorul Faramir, fugi la fel de iute precum ţie limbariţa şi găseşte-mi frunza regilor, dacă a mai rămas vreuna în Oraş.
- Iar dacă nu, se băgă în vorbă Gandalf, mă reped călare până în Lossarnach, cu Ioreth pe şa în spatele meu, şi acolo ea o să mă ducă în pădure, auzi, Ioreth? nu la suratele tale. Şi Iute ca Gândul o s-o înveţe ce înseamnă să te grăbeşti.
După plecarea lui Ioreth, Aragorn le rugă pe celelalte femei să pună apă la încălzit. Apoi luă mâna lui Faramir într-a sa, iar pe cealaltă şi-o aşeză pe fruntea bolnavului. Era scăldată în sudoare: Faramir însă nu se mişcă, nu dădu nici un semn de viaţă, parcă nici nu mai respira.
- E dus aproape de tot, zise Aragorn, întorcându-se către Gandalf. Dar asta nu i se trage de la rană. Vezi? Rana se vindecă. Dacă ar fi fost nimerit de o săgeată a nazgûlilor, aşa cum ai crezut tu, ar fi murit chiar în acea noapte. Mai curând aş zice că rana i-a fost făcută de o săgeată de-a celor de la miazăzi. Cine i-a scos-o? Aţi păstrat-o?