- Eu am scos-o din rană, zise Imrahil, şi i-am oblojit rana. Dar n-am păstrat săgeata, aveam prea multe de făcut. Din câte îmi amintesc eu, era o săgeată ca acelea folosite de sudişti. Dar îmi vine să cred că a venit dinspre umbrele din văzduh, căci altfel nu înţeleg de unde fierbinţeala asta a lui şi boleşniţa; rana nu a fost nici adâncă Şi nici mortală. Atunci cum se explică?
- Oboseala, răspunse Aragorn, durerea pricinuită de supărarea tatălui său, o rană şi, peste toate acestea, Răsuflarea Neagră. E un bărbat cu o voinţă de fier, căci înainte de a ieşi la bătălie pe zidurile exterioare, a fost foarte aproape de a cădea sub puterea Umbrei. Întunecimea trebuie că l-a surprins cu încetul chiar în timp ce el lupta şi se străduia să nu-şi piardă avanpostul. Ah, de-aş fi putut ajunge aici mai iute!
Chiar atunci intră spiţerul.
- Măria ta a întrebat de frunza regelui cum o numesc cei din popor, spuse el; sau athelas, în graiul celor nobili, sau al acelora ce ştiu câte ceva din graiul valinorean…
- Eu ştiu graiul acesta, îl întrerupse Aragorn, şi totuna-i pentru mine că-i spun asëa oranion ori frunza regelui, atâta vreme cât o ai.
- Să-mi fie cu iertare, stăpâne! Bag seamă că nu eşti un simplu căpitan de oşti, ci ai cunoştinţă şi despre vechea noastră învăţătură. Dar, vai! stăpâne, nu avem buruiana asta în Casele Tămăduirii, unde numai cei greu vătămaţi ori suferinzi sunt aduşi spre a fi tămăduiţi. Căci noi nu o ştim să aibă altă virtute decât aceea de a îndulci miasmele, sau să alunge niscai greutate trecătoare a trupului. Asta, bineînţeles, dacă nu cumva luăm seamă la versurile de demult, pe care le rostesc femeile când şi când, chiar şi buna noastră Ioreth, fără să le priceapă:
O biată poezioară acolo, mă tem, nimic mai mult, pocită şi mai mult de slaba ţinere de minte a bătrânelor. Te las pe Măria ta să-i desluşeşti înţelesul, dacă are vreunul. Ştiu doar că bătrânii încă mai folosesc o fiertură din buruiana asta împotriva durerilor de cap.
- Atunci, în numele regelui, strigă Gandalf, te du şi adă-mi pe unul din bătrânii aceştia mai puţin învăţaţi, dar mai înţelepţi, care are buruiana în casă!
Aragorn îngenunche lângă Faramir şi îşi puse o mână pe fruntea lui. Şi cei care priveau simţiră că acolo se dădea o mare luptă. Căci chipul lui Aragorn deveni cenuşiu, cuprins ca de o mare sfârşeală; şi când şi când rostea numele lui Faramir, dar de fiecare dată tot mai slab îl desluşeau urechile lor, de-ar fi zis că însuşi Aragorn se depărta de ei, îndreptându-se spre o vale întunecoasă, strigând după cel se pierduse acolo.
Într-un târziu, Bergil dădu buzna înăuntru, aducând într-o legătură şase frunze.
- Frunza regelui, stăpâne, gâfâi el; dar nu-i proaspătă, din păcate. A fost culeasă cam acum două săptămâni, poate mai mult. Nădăjduiesc să-ţi fie de trebuinţă, stăpâne.
Privind spre Faramir, izbucni în plâns. Dar Aragorn zâmbi.
- Sunt bune, zise. Răul cel mare a trecut. Aşează-te şi trage-ţi sufletul!
Luând frunzele, le aşeză pe palmele sale şi suflă asupra lor, apoi le sfărâmă şi deodată o prospeţime vie umplu încăperea, ca şi când aerul însuşi înviase şi palpita, scăpărând de bucurie. Aragorn aruncă frunzele zdrobite în oalele cu apă clocotită ce-i fuseseră aduse şi, în clipa următoare, povara ce apăsase inimile celor din încăpere dispăru. Căci mireasma învălui pe fiecare precum amintirea dimineţilor înrourate ale soarelui neumbrit, într-un tărâm unde lumea minunată a Primăverii a rămas doar o amintire fugară. Aragorn se ridică, el însuşi înviorat, şi ochii lui zâmbeau când apropie una din oale de chipul cufundat în vis al lui Faramir.
- Ia te uită! exclamă Ioreth, adresându-se femeii de lângă ea. Cine-ar fi crezut? Buruiana asta-i mai bună decât mi-am închipuit. Îmi aminteşte de trandafirii din Imloth Melui, când eram copilă, şi pe-atunci regii nici că-şi doreau ceva mai bun.
Deodată Faramir dădu semn de viaţă, deschise ochii şi îi aţinti asupra lui Aragorn care se aplecă asupra lui; în privirile sale scapără lumina recunoaşterii şi a iubirii.
- Măria ta, m-ai chemat, spuse el cu voce stinsă. Am venit. Ce-mi porunceşte regele?
- Să nu mai umbli printre umbre, ci să te trezeşti! răspunse Aragorn. Eşti istovit. Odihneşte-te o vreme, hrăneşte-te bine şi fii pregătit pe când mă voi întoarce.
- Aşa voi face, Măria ta. Căci cine ar putea sta cu mâinile în sân când s-a întors regele?
- Cu bine, atunci, pentru o vreme! spuse Aragorn. Trebuie să mă duc şi la alţii care au nevoie de mine.
Şi părăsi încăperea însoţit de Gandalf şi Imrahil; Beregond şi fiul său rămaseră pe loc, abia stăpânindu-şi bucuria. Pippin îl urmă pe Gandalf şi, când să închidă uşa, o auzi pe Ioreth exclamând:
- Rege! Aţi auzit ce ziceam? Mâini de tămăduitor, asta am zis.
Curând vestea cum că regele se întorsese cu adevărat printre ei şi după bătălie a alinat şi a tămăduit părăsi Casele Tămăduirii şi se răspândi în tot Oraşul.
Când o văzu pe Éowyn, Aragorn spuse:
- Inima e îndurerată şi trupul a primit o lovitură straşnică. Braţul frânt a fost îngrijit cu pricepere şi se va tămădui cu timpul, dacă ea are puterea să trăiască. Braţul ce ţine scutul i-a fost schilodit; dar răul cel mare vine din braţul ce ţine spada. Căci din el viaţa pare să se fi scurs, chiar dacă nu-i frânt.
Vai, vai! A înfruntat un vrăjmaş mai presus de puterea trupului sau a minţii ei. Iar cei care ridică arma asupra unui asemenea duşman trebuie să fie mai de neînfrânt decât oţelul. Dacă nu-i nimiceşte cumva însăşi spaima de a-i ţine piept. O ursită ticăloasă a dus-o în calea lui. Tocmai pe ea, copila cea frumoasă, cea mai frumoasă domniţă dintre regine. Şi uite că nu ştiu cum să-i vorbesc. În prima clipă când m-am uitat la ea şi i-am simţit nefericirea, mi s-a părut că am în faţa ochilor o floare albă, înaltă şi dreaptă, graţioasă ca un crin, dar totodată aspră, ca şi când spiritele elfilor ar fi făurit-o din oţel. Sau să fi fost oare un îngheţ cel ce i-a preschimbat seva în gheaţă, şi iat-o rămasă aşa, dulce-amară, frumoasă încă la vedere, dar lovită, şi în curând are să se prăbuşească şi să moară? Suferinţa ei a început nu de azi, ci demult, mai demult, nu-i aşa, Éomer?
- Mă minunează întrebarea ta, stăpâne, răspunse acesta. Nu te învinovăţesc nici de boala ei şi de nimic altceva; dar nu ştiu ca Éowyn, sora mea, să fi fost atinsă de vreun îngheţ înainte să te fi văzut pe tine întâia dată. Multe griji şi dureri a avut şi le mărturisea mie cât a fost Limbă de Vierme la curte şi regele s-a aflat sub vraja lui; şi temerile îi sporeau pe măsură ce-l îngrijea pe rege. Dar nici grija şi nici teama n-au adus-o în această stare!
- Ascultă-mă, prietene, spuse Gandalf, tu aveai cai şi făptuiseşi fapte de arme şi câmpiile toate erau deschise în faţa ta; dar ea avea în trupul ei de fecioară un spirit şi o temeritate pe potriva a lor tale, dacă nu cumva le şi întrecea. Era însă sortită să îngrijească de un om bătrân pe care-l iubea ca pe propriul ei tată, şi să-l vadă dând în doaga copilăriei, umilitoare şi ruşinoasă; încât ursita ei i se părea mai nedemnă chiar şi decât a cârjei pe care se sprijinea el.
Şi gândeşti că Limbă de Vierme picura otravă doar în urechile lui Théoden? „Nătărău bătrân! Ce-i Casa lui Eorl altceva decât un grajd acoperit cu paie, unde tâlharii beau în puturoşenie şi prăsilele li se tăvălesc pe jos laolaltă cu câinii?” N-ai mai auzit vorbele astea? Saruman le rostea, dascălul lui Limbă de Vierme. Numai că îmi vine să cred că acasă Limbă de Vierme ştia să îmbrobodească înţelesul în cuvinte mai alese. Dacă dragostea ce o nutrea Éowyn pentru tine, domnul meu, şi dorinţa de a-şi împlini îndatorirea nu i-ar fi pecetluit buzele, poate că ai fi auzit-o rostind astfel de vorbe. Dar cine poate şti ce şoptea întunericului, în singurătate, în ceasurile amare ale nopţii, când întreaga ei viaţă i se părea că se strâmtorează şi pereţii cămăruţei se strâng în jurul ei, ca o cuşcă ce ţine zăvorită înăuntru o sălbăticiune?