- Jupâne Meriadoc, zise Aragorn, dacă îţi închipui că am străbătut munţii şi regatul Gondor prin foc şi sabie ca să aduc ierburi unui oştean delăsător, care-şi rătăceşte raniţa, te înşeli amarnic. Dacă nu va fi fost găsită raniţa ta, va trebui să trimiţi după spiţerul acestei Case. Şi el îţi va spune că nu ştia că buruiana pe care ţi-o doreşti avea vreo virtute, dar că oamenii de rând o numesc buruiana apuseanului, iar cei de viţă îi spun galenas, şi ţi-ar mai spune şi alte nume în graiuri mult mai iscusite, şi după ce ar adăuga câteva versuri pe jumătate uitate pe care oricum nu le pricepe, ţi-ar zice cu părere de rău că nu se găseşte aşa ceva în Casă, şi te va lăsa să cugeti la istoria graiurilor. Şi la fel voi face eu acum. Căci n-am mai dormit într-un pat din acesta de când am plecat din Valea Calvarului, şi n-am mai pus nimic în gură de seara trecută.
Merry îi luă mâna şi i-o sărută.
- Îmi pare cumplit de rău, spuse. Nu mai zăbovi nici o clipă! Din noaptea aceea din Bree şi până acum nu ţi-am fost decât povară. Dar aşa e felul seminţiei mele, să vorbească în răspăr în clipe de cumpănă şi să spună mai puţin decât gândesc. Ne temem să nu spunem prea mult. Nu ne găsim vorbele potrivite şi atunci facem glume nelalocul lor.
- Ştiu asta prea bine, altfel nici n-aş fi stat de vorbă cu voi, zise Aragorn. Îi doresc Comitatului să nu-şi piardă veselia în veci!
Îl sărută pe Merry şi ieşi, urmat de Gandalf.
Pippin rămase pe loc.
- A fost vreodată unul care să-i semene? În afară de Gandalf, de bună seamă. Cred că sunt neamuri pe undeva. Mă, zăpăcitule, mă, păi raniţa ta e aici lângă pat şi o duceai în spate când te-am întâlnit! Bineînţeles că a văzut-o tot timpul cât ţi-a vorbit. Şi mai am şi eu provizia mea. Haide! Uite aici, Frunză din Valea Lungă. Umple pipa până mă reped să găsesc ceva de-ale gurii. După care ne facem puţin de cap. Măiculiţă dragă! Noi ăştia din neamurile Took şi Brandybuck nu suntem făcuţi să trăim multă vreme la înălţime.
- Nu prea! recunoscu Merry. Eu unul câtuşi de puţin. Sau nu încă. Dar, Pippin, măcar acum putem să-i vedem şi să-i cinstim cum se cuvine. Cel mai bine e să iubeşti mai întâi ceea ce ţi se potriveşte să iubeşti, eu aşa gândesc: trebuie să porneşti de undeva, să prinzi rădăcini într-un loc, şi Comitatul are pământul adânc. Dar mai sunt şi alte lucruri mult mai adânci şi mult mai înalte, şi nici un unchiaş n-ar putea să aibă grijă de grădina sa în pace sau ceea ce socoteşte el a fi pace, dacă n-ar fi aceste lucruri, fie că are habar de ele sau nu. Eu mă bucur că am habar de ele, un pic acolo. Da’ să mă baţi şi nu ştiu de ce vorbesc aşa. Unde-i frunza aia? Şi fă bine şi scoate pipa din raniţă, dacă nu s-o fi frânt.
În acest timp, Aragorn şi Gandalf s-au dus la Supraveghetorul Caselor Tămăduirii ca să-i spună că Faramir şi Éowyn vor trebui să mai rămână acolo încă multe zile sub îngrijire.
- Lady Éowyn, adăugă Aragorn, va voi să se ridice din pat şi să plece; dar să nu i se îngăduie să facă acest lucru; vezi ce faci ca să-i împiedici, măcar zece zile de azi încolo.
- Cât despre Faramir, zise Gandalf, curând va trebui să afle că tatăl lui e mort. Dar să nu i se spună întreaga poveste a nebuniei lui Denethor decât după ce s-a întremat îndeajuns să se poată apuca de îndatoririle sale. Ai grijă să nu-i ia gura pe dinainte pe Beregond şi perianii care au fost de faţă!
- Şi celălalt perian, Meriadoc, ce fac cu el, că şi el este în grija mea? vru să ştie Supraveghetorul.
- Aş zice că mâine va avea voie să se ridice puţin din pat, spuse Aragorn. Dacă vrea, lasă-l. Poate chiar să se plimbe niţeluş însoţit de prietenii săi.
- De minune seminţia asta a lor, dădu Supraveghetorul din cap. Vână tare, aş zice.
La intrare se strânsese o mulţime de oameni ca să-l vadă pe Aragorn, şi când el ieşi, îl urmară; iar după ce mâncă în sfârşit de cină, veniră mulţi să-l roage să le tămăduiască rubedeniile ori prietenii ale căror vieţi le erau primejduite de răni sau alte vătămării sau se aflau sub Umbra Neagră. Şi Aragorn se ridică de la masă şi ieşi cu ei afară; acolo trimise după fiii lui Elrond şi împreună trudiră până târziu în noapte. Se răspândise vestea în tot oraşuclass="underline" „S-a întors Regele. Regele a venit înapoi.” Şi i-au dat numele de Piatra Elfă, din pricina pietrei verzi pe care o purta, şi astfel numele ce-i fusese prorocit la naştere că-l va purta cândva îi fu acum ales chiar de către poporul său.
Şi când nu se mai simţi în stare să trudească, se înveli în mantie, se strecură afară din Oraş şi ajunse la cortul său cu puţin înainte să se ivească zorii şi izbuti să doarmă o vreme. Iar dimineaţa, stindardul castelului Dol Amroth, o corabie albă precum o lebădă, pe o mare albastră, prinse a flutura în vârful Turnului şi oamenii îl văzură şi se întrebară dacă nu cumva venirea Regelui fusese doar un vis.
IX
Ultimul sfat
Dimineaţa veni după ziua bătăliei, frumoasă, cu nori străvezii şi vânt bătând spre apus. Treziţi încă de la primele ceasuri, Legolas şi Gimli cerură acum îngăduinţa să se ducă în Oraş; ardeau de nerăbdare să-i vadă pe Merry şi pe Pippin.
- Tare mă bucur să aud că sunt în viaţă, spuse Gimli; prea ne-au chinuit când am străbătut Rohanul şi n-aş fi vrut ca toate chinurile astea să fi fost în van.
Astfel se făcu că elful şi gnomul intrară împreună în Minas Tirith; cei care-i zăreau trecând se minunau de o asemenea pereche; căci Legolas avea chipul mai frumos decât îşi putea închipui mintea omenească, şi mergea cântând un cântec elf cu o vece nespus de limpede; Gimli se ţinea tare ţanţoş, mângâindu-şi barba ţi privind în jur.
- Au şi zidărie bună pe-aici, zise el privind zidurile, dar nu peste tot, iar străzile ar fi putut fi mai bine gândite. Când o să se suie Aragorn pe tron, o să-i ofer serviciile meşterilor pietrari de la Munte şi vom face din oraşul acesta un loc pe cinste.
- Au nevoie de mai multe grădini îşi dădu Legolas cu părerea. Casele sunt ca moarte şi prea puţine vietăţi cresc pe aici cu bucurie. Dacă o să se suie Aragorn pe tron, seminţia Pădurii îi va aduce păsări care să cânte şi copaci care să nu moară.
În sfârşit ajunseră la Prinţul Imrahil şi Legolas îl privi şi făcu o plecăciune adâncă; căci vedea că avea în faţă o fiinţă prin venele căreia cu adevărat curgea sânge elfesc.
- Să trăieşti, Măria ta! zise. Multă vreme a trecut de când poporul din Nimrodel a părăsit ţinuturile împădurite ale Lórienului, cu toate acestea, din cât se poate vedea, nu toţi au pornit peste mare, spre apus, din portul din Amroth.
- Cu adevărat aşa cum spun legendele ţării mele, încuviinţă Prinţul; şi totuşi de ani fără număr nu s-a mai văzut picior de seminţie bălaie prin acele locuri. Şi mă minunez când văd un elf taman aici, în mijlocul atâtor necazuri şi al războiului. Ce vânt te aduce pe aici?
- Sunt unul dintre cei Nouă Însoţitori care a pornit la drum împreună cu Mithrandir din Imladris, răspunse Legolas, şi împreună cu acest gnom, prietenul meu, l-am însoţit pe Seniorul Aragorn. Dar acum vrem să-i vedem pe prietenii noştri, Meriadoc şi Peregrin, care, din câte ni s-a spus, se află în grija Domniei tale.
- Îi veţi găsi în Casele Tămăduirii, iar eu vă voi conduce până acolo
- E de ajuns, Măria ta, să trimiţi pe cineva care să ne arate drumul, zise Legolas. Căci avem o solie din partea lui Aragorn pentru domnia ta. Nu voieşte să mai intre încă o dată în oraş la acest ceas. Dar e nevoie ca toţi căpitanii să ţină sfat de îndată şi vă roagă pe domnia ta şi pe Éomer din Rohan să coborâţi la corturile lui cât mai repede cu putinţă. Mithrandir este acolo.