- Ne von duce, spuse Imrahil şi se despărţi de cei doi cu vorbe curtenitoare.
- Mândru senior, şi mare căpitan al oamenilor, zise Legolas. Dacă se mai află astfel de oameni în Gondor, în aceste zile ale pieririi, mare trebuie să-i fi fost gloria în zilele puterii sale.
- Şi fără îndoială că zidurile acestea sunt cu mult mai vechi şi au fost înălţate când s-a construit întâi oraşul, comentă Gimli. Aşa e cu toate lucrurile pe care le încep oamenii: un îngheţ primăvara, o grindină vara, şi gata, s-a dus cu făgăduielile lor.
- Dar rareori dau greş cu sămânţa lor, i-o întoarse Legolas. Stă în colb şi putregăieşte şi numai ce răsare când şi unde te aştepţi mai puţin. Faptele oamenilor vor dura mai mult decât noi. Gimli.
- Ca până la urmă să nu se aleagă nimic de ele, decât un ar-fi-pu-tut-să-fie… aşa am eu impresia, nu se lăsă gnomul.
- Noi, elfii, nu avem de unde şti asemenea lucru, puse Legolas capăt discuţiei.
Tocmai atunci apărură şi slujitorii Prinţului, ca să-i conducă până la Casele Tămăduirii; acolo îşi găsiră prietenii în grădină şi tare se mai veseliră cu toţii de revedere. O vreme se plimbară şi vorbiră, bucurându-se de acel răgaz de pace şi odihnă în lumina dimineţii, acolo sus, în cercurile vântoase ale Oraşului. Şi când Merry obosi, coborâră şi se aşezară pe zid, cu spatele la pajiştea verde a sălaşului; în faţa lor, departe spre miazăzi, se afla Anduinul sclipind în soare şi ducându-şi apele departe, până unde nici măcar Legolas nu mai putea zări, în câmpiile întinse şi aburul verde din Lebennin şi Ithilienul de la Miazăzi.
În timp ce prietenii lui vorbeau, Legolas rămase tăcut şi privi spre soare şi atunci văzu păsări albe de mare, zburând în susul Râului.
- Priviţi! strigă el. Pescăruşi! Zboară departe de mare. Tare mă miră păsările astea şi mă tulbură. Nu le-am ştiut niciodată în viaţa mea înainte să ajungem la Pelargir, şi acolo le-am auzit ţipând în văzduh când ne-am dus la bătălia corăbiilor. Atunci m-am oprit locului, uitând de războiul din Pământul de Mijloc; căci glasurile lor îmi vorbeau despre Mare. Marea! Vai! N-am văzut-o încă. Dar adânc în inimile tuturor celor din neamul meu sălăşluieşte dorul de Mare, pe care mai bine să nu-l stârneşti. Vai, pescăruşilor! Nu-mi voi mai găsi liniştea sub fagi sau ulmi.
- Nu vorbi aşa! îl mustră Gimli. Sunt încă sumedenie de lucruri pe care merită să le vezi în Pământul de Mijloc, şi multe sunt de făcut. Dar dacă întregul neam bălai se va refugia la Limanuri, lumea va fi tare tristă pentru cei sortiţi să rămână.
- Cu adevărat tristă şi mohorâtă! spuse Merry. Să nu te duci la Limanuri, Legolas. Întotdeauna se va găsi o seminţie, mare sau mică că, şi vor fi câţiva gnomi înţelepţi aşa ca Gimli care vor avea nevoie de tine. Cel puţin aşa nădăjduiesc eu. Cu toate că, nu ştiu de ce, dar simt că partea cea mai rea a războiului va încă să vină. Ah, cum aş vrea să se fi sfârşit, să se fi sfârşit de tot!
- Nu fiţi atât de cătrăniţi! izbucni Pippin. Soarele străluceşte, suntem cu toţii împreună măcar o zi sau două. Vreau să-mi mai povestiţi despre voi toţi. Hai, Gimli! Tu şi cu Legolas mi-aţi tot pomenit de nu ştiu câte ori până acum despre ciudata voastră călătorie cu Pas Mare, dar nu mi-aţi povestit nimic despre ea.
- O fi strălucind soarele aici, spuse Gimli, însă sunt câteva amintiri despre drumul acela pe care nu vreau să le scot din întunecime. Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, cred că pentru nici o prietenie din lume nu aş fi apucat-o pe Căile Morţilor.
- Căile Morţilor? tresări Pippin. L-am auzit pe Aragorn pomenind ceva despre asta şi mă-ntrebam ce poate să însemne. Nu vreţi să ne lămuriţi şi pe noi?
- Nu de voie, mărturisi Gimli. Căci pe acel drum am dat de ruşine: Gimli, fiul lui Glóin, care credea despre sine că e mai vânjos decât oamenii şi mai temerar sub pământ decât orice elf. Dar n-am dovedit nici una, nici alta; şi am fost făcut să merg pe drumul acela doar de voinţa Iui Aragorn.
- Şi de dragostea pentru el, adăugă Legolas. Căci toţi cei cărora le este dat să-l cunoască ajung să-l îndrăgească, fiecare în felul său, chiar şi domniţa cea neprietenoasă a rohirrimilor. Am părăsit Valea Calvarului la primul ceas al dimineţii zilei în care ai sosit tu acolo, Merry, şi o asemenea spaimă îi cuprinsese pe toţi, încât nimeni n-a venit să ne privească plecând, în afară de Lady Éowyn, care zace acum rănită acolo jos, în Casele Tămăduirii. Mâhnire adâncă a fost la acea despărţire, ceea ce m-a îndurerat peste măsură.
- Vai! Eu n-am simţit durere decât pentru mine, spuse Gimli. Nu! Nu am să vorbesc despre călătoria asta.
Şi amuţi; dar Pippin şi Merry erau atât de nerăbdători să afle veşti, încât în cele din urmă Legolas le spuse:
- O să vă spun atât cât să vă găsiţi liniştea; căci eu n-am simţit groaza şi nu m-am temut de umbrele oamenilor, căci le socoteam neputincioase şi şovăitoare.
Şi le povesti pe nerăsuflate despre drumul bântuit de sub munţii de acolo, nouăzeci de leghe şi încă trei, până la Pelargir pe râul Anduin.
- Patru zile şi patru nopţi şi încă o zi, a cincea, am călărit de pe Piatra Neagră, povesti el. Şi în întunecimea Mordorului am prins din nou speranţa; căci în întunecimea aceea Armia Umbrelor părea să devină mai puternică şi mai înfricoşătoare la privit. Pe unele le vedeam călări, pe altele alergând pe jos, dar toate înaintau la fel de iute. Tăcute erau, dar ochii le străluceau. Şi în ţinutul muntos Lamedon ne-au ajuns din urmă caii, erau peste tot în jurul nostru şi ne-ar fi întrecut dacă nu le-ar fi oprit Aragorn.
La porunca lui au rămas în urmă. „Chiar şi umbrele oamenilor ascultă de porunca lui, mi-am zis în gând. Încă-l pot ajuta când va avea nevoie de ele!”
Şi am călărit încă o zi întreagă de lumină şi apoi a venit ziua fără zori, dar noi am călărit înainte şi am traversat râurile Ciril şi Ringló; şi în a treia zi am ajuns la Linhir, deasupra gurilor râului Gilrain. Şi acolo oamenii din Lamedon au apărat vadurile împotriva seminţiilor sângeroase din Umbar şi Harad care veniseră pe râu în sus. Dar şi apărătorii şi vrăjmaşii au uitat de bătălia lor şi au fugit care încotro atunci când am venit noi, şi strigau ca din gură de şarpe că Regele Morţilor se năpustise asupra lor. Doar Angbor, Seniorul din Lamedon, a avut curajul să ne aştepte; şi Aragorn l-a rugat să-şi strângă oamenii şi să ne urmeze, de-ar cuteza, după ce va fi trecut Armia Cenuşie.
„La Pelargir, moştenitorul lui Isildur va avea nevoie de voi”, le-a spus el.
Şi aşa am trecut râul Gilrain, scoţând din bârlogurile lor pe toţi aliaţii Mordorului şi alungându-i din calea noastră; şi abia atunci ne-am luat şi noi un timp de răgaz. Dar curând Aragorn s-a ridicat în picioare şi a strigat: „Vai şi-amar! Minas Tirith este atacat. Mă tem că va cădea înainte să apucăm noi să venim în ajutor.” Aşa că am sărit pe cai şi am pornit la drum înainte să se fi sfârşit noaptea, alergând cu toată puterea de care erau în stare caii noştri peste câmpiile Lebennin.
Legolas se opri din vorbă şi oftă, apoi, întorcându-şi privirile spre miazăzi, cântă încetişor:
- Verzi sunt acele câmpii în cântecele seminţiei mele; dar atunci erau întunecate, pustiiciuni fumurii în bezna dinaintea noastră. Şi peste întinderea necuprinsă, călcând sub copite, fără să ne pese, iarbă şi flori deopotrivă, am vânat vrăjmaşi o zi întreagă şi încă o noapte, până când, într-un târziu amarnic, am ajuns în sfârşit la Râul cel Mare.