Atunci am simţit în inima mea că ne-am apropiat de Mare; căci tare întinse păreau apele în întuneric şi negândit de multe păsări de mare chemau pe ţărmuri. Vai, vai, tânguirea pescăruşilor! Nu mi-a spus mie Doamna să mă feresc de ei? Şi acum nu-i mai pot uita.
- Eu unul m-am făcut că nu-i aud, spuse Gimli; căci în sfârşit ajunsesem la o luptă din aia adevărată. Acolo la Pelargir se afla oastea principală din Umbar, cincizeci de corăbii mari iar vase mai mici făr’ de număr. Mulţi dintre cei pe care-i urmărisem ajunseseră înaintea noastră la porturi, aducând teama cu ei; astfel că unele corăbii ridicaseră ancora şi o porniseră la vale, încercând să-şi găsească scăparea pe Râu sau să ajungă la ţărmul mai îndepărtat; cât despre vasele mai mici, multe ardeau vâlvătaie. Dar haradrimii, înghesuiţi în ţărmul stâncos, au făcut stânga-mprejur şi în disperarea lor ne-au înfruntat cu sălbăticie; şi când ne-am măsurat din priviri au izbucnit în hohote, căci la acea vreme încă erau o oştire numeroasă.
Aragorn însă s-a oprit în loc şi a strigat cu glas mare: „Acum să veniţi! În numele Pietrei Negre vă chem!” Şi dintr-o dată, Oştirea Umbrelor care rămăsese în urmă până în ultima clipă, înainta ca o maree cenuşie, măturând totul din cale. Am auzit ţipete stinse, corni abia chemând, şi un murmur ca de voci nenumărate şi îndepărtate: ai fi zis că era ecoul cine ştie cărei bătălii uitate din Anii Întunecimii de demult. Săbii cu tăiş abia sclipind fură scoase din teacă; dar nu ştiu dacă tăişurile lor încă mai puteau muşca, căci Morţii nu mai aveau trebuinţă de nici o armă, ci doar de teamă. Nimeni n-a putut să le ţină piept.
S-au dus la fiece corabie ce pornise pe râu, apoi au trecut peste apă la cele care erau ancorate; şi toţi marinarii au fost cuprinşi de nebunia spaimei şi s-au aruncat peste bord, în afară de sclavii legaţi în lanţuri de ramele lor. Fără teamă ne mânam caii printre duşmanii care fugeau, alungându-i ca pe nişte frunze, până am ajuns la ţărm. Acolo, Aragorn a trimis pe fiecare corabie rămasă ancorată câte un dúnedain, pentru a-i linişti pe captivi, rugându-i să lase deoparte orice teamă, căci de acum încolo erau liberi.
Înainte să se sfârşească acea zi întunecată, nu mai rămăsese nici urmă de duşman care să ni se împotrivească; se înecaseră cu toţii, ori fugeau spre miazăzi, nădăjduind să se reîntoarcă pe jos în ţinuturile lor. Ce ciudat şi ce minunat, îmi ziceam în sinea mea, ca toate socotelile Mordorului să fie răsturnate de duhurile spaimei şi întunericului. Cu propriile sale arme fusese înfrânt!
- Ciudat, într-adevăr, spuse Legolas. În acel ceas m-am uitat la Aragorn şi mi-am zis ce senior mare şi cumplit ar fi devenit cu toată puterea voinţei sale, dacă ar fi luat el Inelul. Nu degeaba se teme Mordorul de el. Dar cu mult mai nobil e spiritul lui decât puterea de înţelegere a lui Sauron; căci nu e el unul din vlăstarele lui Lúthien? Niciodată nu va pieri seminţia lor, oricâţi ani s-ar scurge la mijloc.
- Ochii gnomilor nu văd atât de departe, zise Gimli. Dar măreţ era, cu adevărat, Aragorn în acea zi. Să vezi şi să nu crezi! Întreaga flotă neagră se afla în mâinile lui; el şi-a ales corabia cea mai mare dintre toate şi a urcat pe punte. Apoi a poruncit să se sune din toata trâmbiţele luate de la vrăjmaşi; şi Oastea Umbrelor s-a retras pe ţărm. Au rămas acolo tăcute, aproape nevăzute, nu se zărea decât lucirea roşie din ochii umbrelor, ce prinseseră vâlvătaia corăbiilor arzânde. Şi cu glas mare Aragorn a strigat către morţi:
„Ascultaţi acum vorbele Moştenitorului lui Isildur! Jurământul vostru a fost împlinit. Întoarceţi-vă şi nu mai tulburaţi nicicând văile! Duceţi-vă şi găsiţi-vă odihna!”
La aceste cuvinte, Regele morţilor a ieşit în faţa oştirii, a frânt suliţa şi a aruncat-o la pământ. A făcut o plecăciune adâncă şi s-a întors către ai săi; şi, cât ai clipi, întreaga oştire cenuşie s-a retras şi a dispărut precum ceaţa alungată de un vânt neaşteptat; iar mie mi s-a părut că mă deştept dintr-un vis.
În acea noapte noi ne-am odihnit, în vreme ce alţii au trudit. Căci mulţi prizonieri dintre cei eliberaţi erau locuitori ai Gondorului, prinşi în timpul raidurilor; şi curând s-au strâns mulţi şi din Lebennin şi din Ethir şi Angbar din Lamedon a venit cu toţi călăreţii pe care-i găsise. Odată pierită teama de cei morţi, veneau în ajutorul nostru şi ca să-l vadă pe Moştenitorul lui Isildur; căci vestea acestui nume se întinsese ca focul în întuneric.
Şi uite că ne apropiem de sfârşitul poveştii noastre. Căci în timpul serii şi a nopţii aceleia, multe corăbii au fost pregătite şi oamenii s-au urcat la bordul lor; iar dimineaţa flota a ridicat ancora. Câtă vreme pare să fi trecut de-atunci, şi uite că n-a fost decât acum două dimineţi, a şasea zi de când am pornit din Valea Calvarului. Cu toate acestea, Aragorn era mânat de teama că ajungem prea târziu.
„Sunt patruzeci de leghe şi încă două din Pelargir şi până la cheiurile din Harlond, ne-a spus el. Dar dacă nu ajungem până mâine acolo, totul e zadarnic.”
Ramele erau acum mânuite de oameni liberi, şi vârtos mai ştiau să tragă la ele; dar înaintarea noastră în susul Râului cel Mare era greoaie, căci ne împotriveam curgerii sale, şi, cu toate că râul nu se-ndreaptă chiar atât de iute spre miazăzi, vântul nu ne ajuta câtuşi de puţin. Şi cumplită apăsare aş fi simţit în inimă, cu toată victoria noastră din port, dacă Legolas nu ar fi izbucnit dintr-o dată în râs.
„Ridică-ţi fruntea, fiu al lui Durin! a strigat el. Căci nu-i zadarnică zicala ce zice că nădejdea apare când te aştepţi mai puţin”. Dar ce nădejde vedea el de atât de departe, nu a vrut să ne spună. Noaptea s-a lăsat, adâncind şi mai mult întunericul, dar inimile ne ardeau în piept căci departe, spre miazănoapte, zăream lucirea roşie sub nor şi Aragorn a zis: „Minas Tirith e în flăcări.”
- Dar la miezul nopţii, speranţa a renăscut cu adevărat în inimile noastre, continuă Gimli. Oameni încercaţi de mare, din cei ce veneau din Ethir, au privit spre miazăzi şi au spus că simţeau vântul proaspăt venind dinspre Mare şi aducând schimbarea. Cu mult înainte să se ivească zorile, pânzele corăbiilor au fost înălţate şi am prins viteză, până când zorile au albit spuma din jurul provelor. Şi astfel s-a făcut, după cum ştii, că am ajuns la al treilea ceas al zilei cu vânt bun şi soarele încă nedezvăluit şi am înălţat marele stindard în bătălie. Măreaţă zi a fost. Şi măreţ ceas, orice ar fi să vină de aici încolo.
- Să vină orice-ar veni, marile fapte nu pier, spuse Legolas. Şi faptă mare a fost să străbatem Căile Morţilor, şi mare va rămâne, chiar de nu va fi mai nimeni viu în Gondor care s-o cânte în zilele ce va să vie.
- Şi tare mă tem că aşa se va întâmpla, zise Gimli. Căci tare mai sunt încruntate chipurile lui Aragorn şi al lui Gandalf. Şi tare-aş vrea să ştiu ce sfat ţin ei acolo în corturile de sub ziduri. Din partea mea, mi-aş dori, ca şi Merry, ca victoria noastră să fi adus cu sine şi sfârşitul războiului. Dar, orice-ar mai fi de făcut, trag nădejde să fiu şi eu cu ceva de folos întru onoarea poporului Muntelui Singuratic.
- Şi eu, pentru seminţia Pădurii celei Mari, zise Legolas, şi pentru dragostea ce-o port Seniorului Copacului Alb.
Şi după aceste vorbe se lăsă tăcerea între ei, dar o vreme râmaseră aşezaţi pe înălţimea aceea, fiecare frământat de propriile sale gânduri, în vreme ce Căpitanii ţineau sfat.