După ce Prinţul Imrahil s-a despărţit de Legolas şi Gimli, a trimis de îndată vorbă lui Éomer; împreună au coborât din Oraş şi au ajuns la corturile lui Aragorn, ce fuseseră înălţate pe câmpie, nu departe de locul unde căzuse regele Théoden. Şi s-au aşezat la sfat împreună de Gandalf şi Aragorn şi fiii lui Elrond.
- Domnii mei, începu Gandalf, ascultaţi ce a spus Majordomul Gondorului înainte să moară: „Poate că veţi triumfa pe câmpiile Pelennorului vreme de o zi, dar împotriva Puterii ce s-a dezlănţuit acum nu e chip să învingeţi”. Nu vă îndemn la disperare, aşa cum a făcut el, ci să cântăriţi la adevărul acestor vorbe.
Pietrele Văzătoare nu mint şi nici chiar Seniorul din Barad-dûr nu le poate face să mintă. Poate să aleagă, să zicem, prin puterea voinţei sale ce anume să fie văzut de minţile mai slabe, sau le poate face pe acestea să desluşească anapoda ceea ce văd. Dar nu avem de ce ne îndoi că atunci când Denethor a văzut forţe mari pornite împotriva lui în Mordor şi altele care urmau să se mai strângă, a văzut adevărul.
Abia am izbutit cu forţele noastre să respingem primul mare asalt. Următorul va fi cu mult mai mare. Înseamnă că nu e nici o speranţă la sfârşitul acestui război. Aşa cum a văzut Denethor. Victoria nu poate fi câştigată cu arma, fie că şedeţi aici îndurând atac după atac, fie că ieşiţi la luptă, pentru a fi copleşiţi dincolo de Râu. Trebuie să alegeţi ce-i mai puţin rău din toate relele; şi din prevedere ar trebui să întăriţi toate fortificaţiile pe care le aveţi şi acolo să aşteptaţi începerea luptei; căci astfel veţi mai amâna puţin sfârşitul vostru.
- Să înţelegem că ne sfătuieşti să ne retragem în Minas Tirith sau Dol Amroth, sau în Valea Calvarului, şi să stăm liniştiţi precum copiii cocoţaţi pe castele de nisip când vine fluxul? întrebă Imrahil.
- Şi nici n-ar fi un sfat nou, răspunse Gandalf. N-aţi făcut exact la fel cât a trăit Denethor? Nu! Eu am spus că aşa ar fi prudent. Am spus că victoria nu poate fi câştigată prin forţa armelor. Încă mai nădăjduiesc în victorie, dar nu cu armele. Căci în tot ce punem noi la cale trebuie să ne amintim de Inelul Puterii, temelia Turnului Barad-dûr şi nădejdea lui Sauron.
Şi dacă e să vorbim de acest obiect, seniori, ştiţi cu toţii îndeajuns ca să pricepeţi cum stăm şi noi şi Sauron. Dacă pune el mâna pe Inel curajul vostru nu face două parale, iar victoria lui va fi grabnică şi deplină: atât de deplină, încât nimeni nu-i va putea ghici sfârşitul câtă vreme va mai fi această lume. Dacă inelul va fi distrus, Sauron se va prăbuşi; şi se va prăbuşi atât de jos, încât nimeni nu va putea spune dacă se va mai înălţa vreodată. Căci va pierde ceea ce are el mai bun în puterea ce a avut-o în firea sa încă de la început, şi tot ceea ce a fost început sau s-a făcut cu această putere se va nărui şi el va rămâne schilodit pentru totdeauna, preschimbându-se în spirit al răului şi nimic mai mult, care se roade pe sine înconjurat de tenebre, dar care nu va mai putea nicicând să crească ori să prindă iarăşi formă. Şi astfel va fi dat la o parte un rău mare al acestei lumi.
Dar mai sunt şi alte rele care pot să vină; căci Sauron însuşi nu este decât un slujitor, un sol, ca să spun aşa. Numai că treaba noastră nu este să cunoaştem toate mişcările acestei lumi, ci să facem ce ne stă în putinţă ca să ajutăm evul acesta în care ne este dat să trăim, smulgând din rădăcini răul pe câmpurile pe care le cunoaştem, astfel ca aceia care vor trăi după noi să aibă o ţarină curată pe care să o poată însămânţa. Cum va fi vremea atunci, nu ne stă nouă în putinţă să hotărâm.
Sauron ştie toate acestea şi mai ştie că acest obiect preţios pe care l-a pierdut a fost regăsit; dar încă nu ştie unde se află, sau cel puţin asta e nădejdea noastră. Astfel că acum stă în cumpănă. Căci dacă l-am găsit noi, se află printre noi câţiva destul de puternici care să-l poată stăpâni. Şi acest lucru îi este cunoscut. Oare nu ghicesc corect, Aragorn, când spun că i te-ai arătat în Piatra din Orthanc?
- Ba m-am arătat încă înainte de a pleca din Cetatea Cornului, răspunse Aragorn. Am socotit că sosise clipa cea mai potrivită şi că tocmai de aceea venise Piatra la mine. Trecuseră zece zile de când Purtătorul Inelului o luase spre răsărit de la Cascadele Rauros, astfel că, mi-am zis eu, Ochiul lui Sauron ar trebui atras afară din propriul său tărâm. Prea arar a fost stârnit de când s-a întors în Turnul său. Deşi, dacă aş fi ghicit cât de iute avea să se urnească din loc drept răspuns, poate că nu aş fi îndrăznit să mă arăt. Abia de-am avut răgaz să vin în ajutorul vostru.
- Dar nu pricep, făcu Éomer. Zici că totul e în zadar dacă pune el mâna pe Inel. Atunci de ce să nu creadă şi el că e în zadar să ne atace dacă noi suntem cei care avem Inelul?
- Încă nu e sigur, răspunse Gandalf. Unde mai pui că el nu şi-a clădit puterea aşteptând până când duşmanii lui vor fi fost în siguranţă, aşa cum am făcut noi. În plus, n-am putea învăţa de pe o zi pe alta cum să folosim întreaga putere. Inelul nu poate fi folosit deci de un singur stăpân odată, nu de mai mulţi; iar el aşteaptă pentru clipa vrajbei, când unul dintre cei mari ai noştri devine stăpân şi-i înlătură pe toţi ceilalţi. Într-o asemenea clipă Inelul l-ar putea ajuta dacă el se mişcă repede.
Stă la pândă. Vede multe şi aude multe. Nazgûlii lui încă bântuie. Au trecut peste câmpia asta înainte de răsăritul soarelui, cu toate că puţini dintre cei obosiţi sau adormiţi au băgat de seamă. Cercetează toate semnele: sabia care i-a răpit comoara a fost făurită la loc; vânturile norocului suflând înspre partea noastră şi neaşteptata înfrângere a primului său atac; căderea marelui său Căpitan.
Se va îndoi tot mai mult, chiar şi acum, în timp ce stăm şi vorbim aici. Ochiul lui s-a mijit în direcţia noastră, orb la aproape orice altceva ce mişcă. Şi asupra noastră trebuie să-l ţinem. În aceasta zace toată speranţa noastră. Iată, prin urmare, sfatul meu. Nu avem Inelul. Din înţelepciune ori din nesăbuinţă a fost trimis departe pentru a fi distrus, ca să nu ne distrugă el pe noi. Fără el nu putem înfrânge prin forţă forţa lui Sauron. Dar trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-i ţine Ochiul departe de adevărata primejdie ce-l pândeşte. Nu putem câştiga victoria cu armele, dar cu armele putem să-i dăm Purtătorului Inelului singura lui şansă, oricât ar fi de firavă.
Aşa cum a început Aragorn, tot astfel trebuie şi noi să mergem mai departe. Trebuie să-l împingem pe Sauron să arunce în luptă tot ce are. Să-i scoatem din bârlog toată forţa lui ascunsă, ca să-şi golească de tot ţara. Trebuie să pornim neîntârziat în calea lui. Să fim momeala lui, chiar dacă fălcile sale se vor închide asupra noastră. Va muşca din momeală, plin de speranţă şi cu lăcomie, căci îşi va închipui că graba asta nu poate fi altceva decât mândria stăpânului Inelului: şi va zice: „Hait! Uite cum îşi întinde gâtul prea curând şi prea departe. Îl las să vină şi una-două îl voi prinde într-o capcană din care nu mai are scăpare. Şi acolo o să-l zdrobesc şi ceea ce mi-a luat cu neruşinare va fi din nou al meu pentru totdeauna.”
Trebuie să intrăm cu ochii larg-deschişi în capcana aceea, cu temeritate, dar cu puţină nădejde pentru noi. Căci, seniorii mei, se prea poate ca noi înşine să pierim cu toţii într-o bătălie neagră, departe de tărâmurile locuite; astfel încât, chiar de-ar fi să cadă Barad-dûr, noi vom mai trăi să vedem evul cel nou. Dar, socotesc eu, asta ne este datoria. Şi mai bine aşa, decât să pierim oricum - căci oricum vom pieri, dacă rămânem pe loc - şi să ştim, murind, că nici un ev nou nu ne va urma.
Rămaseră cu toţii tăcuţi o vreme. Într-un târziu Aragorn vorbi: