- Aşa cum am început, aşa voi merge înainte. Ajungem acum la acea muchie unde speranţa şi disperarea se înrudesc. A ne clătina înseamnă a ne prăbuşi. Nici unul să nu respingă sfaturile lui Gandalf, ale cărui îndelungi strădanii de-a-l înfrânge pe Sauron vor fi în sfârşit puse la încercare. Dacă n-ar fi fost el, totul ar fi fost pierdut de multă vreme. Cu toate acestea, eu nu doresc să poruncesc nimănui. Fiecare să facă aşa cum crede de cuviinţă.
Atunci vorbi Elrohir:
- De la Miazănoapte am venit mânaţi de acest gând şi de la Elrond, tatăl nostru, acest sfat l-am primit. Nu ne vom întoarce îndărăt.
- Cât despre mine, spuse Éomer, am prea puţină ştiinţă despre toate aceste lucruri atât de adânci; şi nici nu am nevoie să le ştiu. Mi-e de ajuns să ştiu ceea ce ştiu, anume că aşa cum Aragorn a venit în ceas de nevoie în ajutorul meu şi al poporului meu, aşa îl voi ajuta şi eu când mă cheamă. Voi merge.
- Seniorul Aragorn, spuse Imrahil, este pentru mine seniorul meu, fie că-mi cere sau nu să-l recunosc ca atare. Dorinţa lui este poruncă pentru mine. Voi merge şi eu. Deocamdată însă voi ţine o vreme locul Majordomului Gondorului şi datoria mea dintâi este să mă gândesc la poporul său. Şi trebuie să fim şi prevăzători, fără doar şi poate. Să fim pregătiţi pentru orice ar fi să vină, bun sau rău. Se prea poate, nu-i aşa, să învingem, şi câtă vreme mai avem o fărâmă de speranţă, Gondorul trebuie să fie apărat. Nu vreau să ne întoarcem victorioşi într-un Oraş căzut în ruină şi o ţară pustiită m urma noastră. Şi iată că aflăm de la rohirrimi că la miazănoapte încă se mai află o oştire ce nu a intrat în luptă.
- Ai dreptate în tot ce spui, zise Gandalf. Nu te sfătuiesc să laşi Oraşul nepăzit. Într-adevăr, oştirea pe care o vom duce spre răsărit nu trebuie să fie chiar atât de mare cât să atace în forţă Mordorul, ci doar cât să facă faţă unei bătălii. Şi trebuie să pornească la drum cât mai curând cu putinţă. Prin urmare, îi întreb acum pe Căpitani: câţi oşteni putem strânge cu care să pornim la drum în cel mult două zile? Şi să fie oameni neînfricaţi, care să meargă de bunăvoie, ştiind ce primejdii îi pasc.
- Toţi sunt istoviţi şi foarte mulţi poartă răni mai uşoare sau mai grele, răspunse Éomer, cât despre cai, am pierdut mulţi şi asta este foarte rău. Dacă e să o pornim atât de curând, atunci n-am speranţă să adun nici măcar două mii şi să las tot pe atâţia să apere Oraşul.
- Nu trebuie să punem la socoteală numai pe cei care au luptat pe câmpia aceasta, zise Aragorn. Forţe noi se îndreaptă spre noi dinspre fortificaţiile de la miazăzi, acum că malurile Râului au fost eliberate. Patru mii am trimis la drum acum două zile din Pelargir, trecând prin Lossarnach; neînfricatul Angbor se află în fruntea lor. Dacă pornim peste două zile, vor fi aici înainte să plecăm. Mulţi alţii au fost rugaţi să mă urmeze pe Râu în sus în orice corabie vor găsi; şi cu câteva corăbii au şi ajuns la Harlond. După socoteala mea, putem strânge şapte mii de oşteni călări şi pedeştrii, şi încă să lăsăm Oraşul mai bine apărat decât atunci când a început atacul.
- Poarta a fost distrusă, mai zise Imrahil, şi unde să găsesc acum oameni pricepuţi care s-o facă la loc?
- În Erebor, în Regatul lui Dáin, meşteşugul acesta este cunoscut, răspunse Aragorn; şi dacă nu ne pierdem toate speranţele, atunci voi trimite la timp pe Gimli, fiul lui Glóin, să-i cheme în ajutor pe făurarii munţilor. Oamenii însă sunt mai buni decât porţile, şi nici o Poartă nu va ţine piept Duşmanului nostru dacă e părăsită de oameni.
Astfel s-a sfârşit sfatul seniorilor: anume că urmau să pornească în dimineaţa celei de-a treia zile însoţiţi de şapte mii de oşteni, dacă vor Putea să strângă atâţia; cei mai mulţi dintre ei vor fi pedeştri, din pricina tărâmurilor primejdioase în care aveau să meargă. Aragorn urma să adune vreo două mii dintre cei pe care-i strânsese sub porunca sa la Miazăzi; însă Imrahil trebuia să vină cu trei mii şi cinci sute; iar Éomer cu cinci sute de rohirrimi, rămaşi fără cai, însă războinici temuţi, iar el însuşi avea să comande alţi cinci sute dintre cei mai buni călăreţi de-ai săi; şi mai era nevoie de încă o companie de cinci sute de cai, printre care urmau să călărească fiii lui Elrond împreună cu dúnedainii şi cavalerii din Dol Amroth: una peste alta, şase mii pedeştri şi o mie călare. Dar forţa principală a rohirrimilor, care rămânea călare şi în stare să lupte, cam trei mii sub comanda lui Elfhelm, trebuia să păzească Drumul Apusean împotriva vrăjmaşului aflat în Anórien. Fără altă clipă de zăbavă, trimiseră solii călare pentru a aduna toate veştile pe care le puteau afla la miazănoapte; şi la miazăzi, din Osgiliath şi de-a lungul drumului spre Minas Morgul.
Şi după ce socotiră pe toţi războinicii şi plănuiră călătoriile pe care le aveau de făcut şi drumurile ce le aveau de ales, Imrahil izbucni dintr-o dată în râs.
- Ah, strigă el, e cea mai mare glumă din toată istoria Gondorului: să pornim însoţiţi de şapte mii, abia dacă numărăm câţi oşteni se aflau în avangardă în zilele sale de glorie, ca să atacăm munţii şi poarta de nepătruns a Tărâmului Negru! E ca şi când un ţânc ar ameninţa un cavaler îmbrăcat în za, cu un arc făcut dintr-o creangă de salcie verde şi o sfoară! Dacă Seniorul întunecimii ştie atâtea câte spui tu că ştie, Mithrandir, n-o să zâmbească el mai degrabă, decât să se teamă, şi cu degetul lui mic să ne strivească aşa cum ar strivi un ţânţar ce încearcă să-l înţepe?
- Nu, va încerca să prindă ţintarul şi să-i ia acul, răspunse Gandalf. Şi printre noi se află nume care fac mai mult decât o mie de cavaleri înzăuaţi. Nu, nu va zâmbi.
- Şi nici noi, răspunse Aragorn. Dacă asta e o glumă, e prea amară ca să râdem. Nu, este ultima mişcare într-un mare joc primejdios şi, ori de o parte, ori de alta, va pune capăt jocului.
Apoi îşi trase sabia Andúril din teacă şi o ridică în soare, ca să strălucească.
- Nu vei mai intra în teacă până nu se va da şi ultima bătălie, spuse el.
X
Poarta Neagră se deschide
Două zile mai târziu, oştirea Apusului era strânsă pe câmpiile Pelennor. Oastea orcilor şi a răsăritenilor se reîntorsese venind dinspre Anórien, dar urmărită şi împrăştiată fiind de rohirrimi, dăduse bir cu fugiţii fără să se împotrivească prea mult, îndreptându-se spre Cail Andros; odată înlăturată această primejdie şi cu noile forţe care veneau dinspre Miazăzi, Oraşul era apărat cum nu se putea mai bine. După spusele cercetaşilor, nici un duşman nu rămăsese pe drumurile răsăritene până departe, la Răscrucea Regelui Căzut. Totul era pregătit pentru ultima lovitură.
Legolas şi Gimli urmau să călărească din nou împreună alături de Aragorn şi Gandalf care se aflau în avangardă, laolaltă cu dúnedainii şi fiii lui Elrond. Dar Merry, spre ruşinea lui, nu avea să-i însoţească.
- Nu eşti destul de întremat pentru o astfel de călătorie, i-a explicat Aragorn. Dar nu-i nici un motiv de ruşine, aşa să ştii. Chiar dacă n-o să mai faci nimic în războiul ăsta, tu ţi-ai câştigat onoarea cea mare. Va merge Peregrin, în numele seminţiei din Comitat; şi să nu-l invidiezi pentru norocul de-a putea înfrunta pericolul, căci, chiar dacă a făcut atât cât l-a lăsat soarta să facă, încă n-a făcut ceva pe măsura faptelor tale. Drept e însă că toţi ne găsim acum în aceeaşi primejdie. Dac-o fi şi-o fi ca noi să ne dăm amarnicul sfârşit în faţa Porţii Mordorului, vei pieri şi tu, c-o fi aici sau în altă parte, unde te-o duce valul cel negru. Rămâi cu bine!
Amărât şi descurajat, Merry stătea acum şi se uita cum se adună oştirea. Bergil era şi el acolo, la fel de abătut; căci tatăl lui avea să comande o companie a Oamenilor Oraşului; el unul nu putea să se întoarcă la Străjeri până nu va fi fost judecată fapta sa. În aceeaşi companie se afla şi Pippin, ca oştean al Gondorului. Merry îl zări, nu prea departe, o siluetă micuţă, dar sumeţită, printre bărbaţii cei înalţi din Minas Tirith.