În sfârşit răsunară trâmbiţele şi oştirea se puse în mişcare. Trupă după trupă şi companie după companie se îndreptară pe rând spre răsărit. Şi mult timp după ce pieiră din vedere de-a lungul drumului cel mare spre Zăgaz, Merry rămase neclintit în loc. Ultima oglindire a soarelui de dimineaţă în vreun coif sau vreo suliţă scapără şi se stinse şi ea, şi Merry tot acolo sta, cu capul plecat şi inima grea, simţindu-se singur, fără nici un prieten. Toţi cei pe care-i îndrăgea plecaseră spre întunecimea aceea care atârna peste îndepărtatul cer de la răsărit; şi prea puţină nădejde îi mai rămăsese în inimă că avea să-l mai revadă pe vreunul dintre ei vreodată.
Parcă rechemată de disperarea din sufletul său, durerea din braţ se trezi din nou, şi Merry se simţi slăbit şi bătrân, iar lumina soarelui i se păru deodată firavă. Tresări când îl atinse mâna lui Bergil.
- Vino, jupâne Perian! spuse băiatul. Văd că încă te mai doare. Te ajut să te întorci la Tămăduitori. Dar nu te teme! Vor veni înapoi. Oamenii din Minas Tirith nu vor fi niciodată înfrânţi. Şi acum îi au cu ei şi pe Seniorul Piatra Elfă, şi pe Beregond Străjerul.
Oastea ajunse la Osgiliath înainte de amiază. Toţi meşterii şi cei care puteau să muncească trudeau din răsputeri. Unii întăreau bacurile şi podurile de bărci construite de duşmani şi distruse in parte atunci când aceştia se retrăseseră; alţii strângeau provizii şi ceea ce rămăsese de la duşmani; iar alţii, pe malul răsăritean al Râului, ridicau în grabă fortificaţii.
Avangarda trecu printre ruinele Vechiului Gondor şi peste Râul cel lat şi urmă drumul drept şi lung care fusese construit în zilele de glorie pentru a lega frumosul Turn al Soarelui de Turnul Lunii cel înalt care acum era Minas Morgul în blestemata sa vale. Se opriră dincolo de Osgiliath, la vreo cinci mile distanţă, şi acolo se încheie prima zi a marşului.
Dar călăreţii merseră mai departe şi până să se însereze ajunseră la Răscruce şi la marele cerc al copacilor şi peste tot era linişte. Nu văzuseră nici urmă de duşman, nu auziseră nici un ţipăt ori vreo chemare, nici o săgeată nu ţâşnise de după vreun bolovan ori din desişurile ce mărgineau drumul, cu toate acestea, cu cât înaintau mai mult, cu atât se simţeau mai supravegheaţi de tot ceea ce-i înconjura. Copac şi piatră, fir de iarbă şi frunză erau în ascultare, iar în zare, soarele apunea peste Valea Anduinului şi crestele albe ale munţilor se îmbujorau în văzduhul albăstrui; doar Ephel Dúath era ascuns în umbră şi înnegurare.
Atunci Aragorn trimise trâmbiţaşii la fiecare din cele patru drumuri ce tăiau cercul copacilor, pentru a suna din trâmbiţe, şi vestitorii strigară cu glas mare:
- Seniorii Gondorului s-au reîntors şi tot acest meleag ce al lor a fost îndărăt şi-l vor lua.
Hidoasa căpăţână de orc înfiptă în trunchiul sculptat fu rostogolită la pământ şi sfărâmată în bucăţi, şi în locul ei înălţară din nou capul bătrânului rege, căci acolo îi era locul, încins cu aceleaşi vechi flori albe şi galbene; apoi trudiră să spele şi să înlăture toate vorbele de ocară pe care orcii le scrijeliseră pe piatră.
Ţinură sfat; unii gândeau ca Minas Morgul să fie atacat primul, Şi dacă vor reuşi să-l cucerească, atunci trebuie distrus până în temelii.
- Şi, zise Imrahil, poate că drumul care duce de aici şi până la trecătoarea de acolo de sus se va dovedi o cale mult mai uşoară ca să-l atacăm pe Seniorul întunecimii, decât poarta sa de la miazănoapte.
Gandalf însă se împotrivi fără să stea în cumpănă, şi asta din pricina răului care pusese stăpânire pe acea vale, unde minţile celor vii pierdeau stăpânirea de sine, cuprinse de groază, dar şi din cauza veştilor pe care le adusese Faramir. Căci dacă într-adevăr putătorul Inelului pe acea cale o apucase, cu nici un chip nu trebuia atras Ochiul Mordorului într-acolo. Prin urmare, a doua zi când sosi şi grosul armatei, puseră o strajă puternică la Răscruce, pentru a-şi asigura cât de cât apărarea în cazul în care Mordorul ar fi avut de gând să trimită trupe peste Pasul Morgul, sau să-şi aducă încă şi mai mulţi oşteni de la Miazăzi. Straja fu aleasă mai cu seamă din rândul arcaşilor, care cunoşteau drumurile din Ithilien şi aveau să stea ascunşi în pădurile şi pe coastele din jurul răspântiei. Gandalf şi Aragorn porniră cu avangarda către intrarea în Valea Morgul şi de acolo priviră spre oraşul ticălos.
Arăta întunecat şi lipsit de viaţă; orcii şi creaturile încă şi mai josnice care sălăşluiseră acolo fuseseră ucişi în bătălie, iar nazgûlii bântuiau pe alte meleaguri. Cu toate acestea, aerul din vale apăsa îngreunat de teamă şi vrăjmăşie. Avangarda trecu podul blestemat, aprinse focuri care cuprinseră cu limbi roşii câmpurile duhnitoare şi plecă.
Ziua următoare, a treia de când părăsise Minas Tirith, armata porni în marşul spre miazănoapte, de-a lungul drumului. Vreo sută de mile aveau de străbătut de la Răscruce şi până la Morannon, şi ce primejdii puteau să-i pască până ajungeau acolo nimeni n-ar fi putut spune. Înaintau la loc deschis, dar cu simţurile la pândă, şi înaintea lor, în faţa flancului răsăritean, călăreau cercetaşii; în partea aceea se întindeau desişuri întunecate şi un adevărat labirint de ravene stâncoase şi săritori, în spatele cărora se înălţau pantele fioroase ale muntelui Ephel Dúath. Vremea se păstra frumoasă peste lume, vântul continua să bată dinspre apus, dar nimic nu putea risipi negurile şi ceţurile triste ce atârnau în jurul Munţilor Umbrei; dincolo de acestea, când şi când se vălătuceau în sus perdele groase de fum, rămânând agăţate în vânturile văzduhului.
În timp ce înaintau, Gandalf îi punea pe trâmbiţaşi să sune din trâmbiţe şi atunci pristavii strigau:
- Sosit-au Seniorii Gondorului! Părăsiţi aceste pământuri, ori dacă nu, ieşiţi de-i înfruntaţi!
- Nu mai spuneţi „Seniorii Gondorului”, le atrase Imrahil luarea aminte. Spuneţi „Regele Elessar”.Căci acesta-i adevărul, chiar dacă el încă nu s-a urcat pe tron; şi-l veţi tulbura mult mai mult pe duşman dacă folosiţi acest nume.
Şi de atunci, de trei ori pe zi, pristavii vesteau sosirea Regelui Elessar. Dar nimeni nu se arăta pentru a răspunde sfruntării.
Cu toate că înaintarea lor părea să se desfăşoare în linişte şi pace, inimile tuturor oştenilor, de la cel mai înalt în rang şi până la cel de pe urmă soldat de rând, erau grele şi cu fiecare milă pe care o străbăteau spre miazănoapte prevestirea răului îi apăsa tot mai greu. Abia către sfârşitul celei de-a doua zile de când plecaseră de la Răscruce li s-a ivit ocazia să pună mâna pe arme, atunci când o armată de orci şi răsăriteni încercă să prindă în ambuscadă companiile aflate în frunte; şi asta tocmai în locul în care Faramir răpusese pe oamenii din Harad şi drumul înainta printr-o strâmtoare adâncă ce tăia pintenii dealurilor estice. Însă Căpitanii Apusului fuseseră preveniţi de cercetaşii conduşi de Mablung, oamenii destoinici din Henneth Annûn, care-şi cunoşteau rostul foarte bine; astfel că ambuscada se dovedi o capcană chiar pentru cei care-o puseseră la cale. Călăreţii făcură un ocol mare către vest şi atacară duşmanul dinspre flancul stâng şi din spate, răpunându-l sau silindu-l să fugă spre dealurile estice.
Victoria nu prea avu darul să-i îmbărbăteze pe căpitani.
- E un şiretlic, spuse Aragorn; şi aş zice că rostul lui a fost mai curând să ne facă să credem că Duşmanul ar fi slab, decât să ne provoace pierderi, cel puţin deocamdată.