Şi din acea seară, nazgûlii şi-au făcut apariţia, urmărind fiecare mişcare a armatei. Încă zburau în înaltul văzduhului, nevăzuţi de ochii pământeni, fără doar de aceia ai lui Legolas, dar prezenţa lor putea fi simţită precum o umbră tot mai adâncă şi o strângere a soarelui. Şi cu toate că Duhurile Inelelor nu se lăsau în jos asupra vrăjmaşului lor şi zburau în tăcere, fără să scoată nici un ţipăt, teama pe care o stârneau nu putea fi alungată.
Vremea trecea şi călătoria fără de speranţă se apropia de sfârşit. În a patra zi de când părăsiseră Răscrucea, şi în a şasea de când plecaseră din Minas Tirith, au ajuns în cele din urmă la hotarele lumii vii, intrând în pustiiciunea ce-i despărţea de porţile Trecătorii Cirith Gorgor; desluşeau mlaştinile şi uscăciunea care se întindeau la nord şi la vest de Emyn Muil. Atât de lipsite de orice urmă de viaţă erau acele locuri, şi atât de adâncă groaza pe care o răspândeau, încât unii oşteni se pierdură cu firea cu totul, nemai simţindu-se în stare nici să umble şi nici să călărească mai departe spre miazănoapte.
Aragorn îi privi şi ochii îi erau plini de milă, nu de mânie; căci aceştia erau bărbaţii tineri din Rohan, din îndepărtata Depresiune de Apus, şi ţărani din Lossarnach, şi pentru toţi aceştia Mordorul fusese încă din copilărie un nume al răului, dar cu atât mai nereal, o legendă ce nu-şi avea locul în viaţa lor simplă; şi iată că acum mergeau ca nişte bărbaţi în toată firea, într-un coşmar din cele mai negre care devenea realitate şi nu pricepeau nimic din acest război, anume de ce trebuia soarta să-i ducă spre o asemenea încercare.
- Înturnaţi-vă, le spuse Aragorn. Dar păstraţi-vă onoarea, câtă v-a mai rămas, şi n-o rupeţi la fugă! Ar mai fi ceva ce aţi putea face voi, fără a vă acoperi cu totul de ruşine. Apucaţi-o spre sud-vest, până ajungeţi la Cair Andros, şi dacă se mai află încă în mâinile duşmanilor, aşa cum cred eu, recuceriţi-l, dacă puteţi; şi păziţi-l până la ultimul om întru apărarea Gondorului şi al Rohanului!
După aceste vorbe, unii dintre ei se ruşinară de mila ce le-o arătă Aragorn, încât izbutiră să-şi învingă teama şi merseră mai departe, iar în alţii se retrezi nădejdea când aflară că mai era o treabă vitejească mai pe măsura puterilor lor şi pe care o puteau duce la îndeplinire, astfel că se întoarseră din drum. Şi cum mulţi oşteni fuseseră lăsaţi la Răscruce, Căpitanii Apusului aveau acum mai puţin de şase mii de luptători cu care să înfrunte, în sfârşit, Poarta Neagră şi puterea Mordorului.
Înaintau încet, aşteptându-se oricând ca Duşmanul să răspundă provocării lor, şi acum stăteau toţi la un loc, căci ar fi fost o irosire zadarnică să trimită în faţă cercetaşi ori grupuri mici din oastea principală. La căderea nopţii, la capătul celei de-a cincea zile de mărşăluială dinspre Valea Morgul, îşi aşezară ultima tabără; aprinseră focuri de jur împrejur din puţinele vreascuri şi tufărişuri uscate pe care le mai găsiseră. Îşi petrecură ceasurile nopţii stând de strajă, şi în tot acest timp simţiră peste tot multele lucruri pe jumătate nevăzute care mişunau şi le dădeau târcoale, şi auziră urletul lupilor. Vântul murise, văzduhul întreg părea neclintit. De zărit nu zăreau aproape nimic, căci, cu toate că cerul era senin şi luna cernită răsărea deja de patru nopţi, din pământuri se înălţau fumuri şi aburi, încât secera albicioasă a astrului era înconjurată de ceţurile Mordorului.
Se făcuse frig. Pe măsură ce se apropiau zorii, vântul se stârni din nou, dar acum sufla dinspre miazănoapte şi curând prinse să se înteţească. Vietăţile care bântuiseră noaptea pieriră cu toatele, încât meleagul părea pustiu. Spre nord, printre puţurile duhnitoare din pământ, se înălţau primele gorgane urieşeşti şi colnicele de scorie şi stânci prăvălite şi ţărână răscolită, vărsăturile spiţei viermilor din Mordor; însă spre miazăzi şi de-acum foarte aproape, se desena ameninţător masivul Cirith Gorgor şi Poarta Neagră la mijloc, străjuită de o parte şi de alta de cele Două Turnuri ale Colţilor, înalte şi întunecate. Căci în timpul ultimului lor marş, Căpitanii părăsiseră vechiul drum care o cotea spre răsărit, evitând astfel primejdiile ce pândeau între dealuri, astfel că acum se apropiau de Morannon dinspre nord-vest, aşa cum făcuse şi Frodo.
Cele trei aripi mari ale Porţii Negre erau bine zăvorite sub bolţile lor mohorâte. Pe metereze nu se zărea ţipenie. Totul era tăcut, însă la pândă. Căpitanii ajunseseră la capătul călătoriei lor nebuneşti, Şi acum stăteau ca pierduţi şi înfriguraţi în lumina cenuşie a dimineţii timpurii, în faţa turnurilor şi a zidurilor pe care oştirea lor n-avea nici o speranţă să le ia cu asalt, nici chiar dacă ar fi adus cu ea maşinării de război, iar Duşmanul n-ar fi avut altă forţă decât i-ar fi trebuit să apere poarta şi zidul. Dar ei ştiau că toate dealurile şi stâncile din jurul Morannonului erau împânzite de duşmani pitiţi în ascunzători, iar defileul îngropat în umbre de dincolo de poartă era un furnicar de văgăuni şi tuneluri tăinuind puzderie de fiinţe ticăloase. Şi cum stăteau ei aşa, văzură nazgûlii cum se strâng şi încep să se rotească precum vulturii deasupra Turnurilor Colţurilor; şi înţeleseră fără urmă de tăgadă, că erau supravegheaţi îndeaproape. Cu toate acestea, Duşmanul nu dădea nici un semn.
N-aveau altceva de ales, decât să-şi joace cartea până la capăt. Astfel că Aragorn îşi răspândi oştirea după cum socoti el că era mai bine; o împărţi pe două gruiuri uriaşe de piatră sfărâmată şi pământ, înălţate de orci în ani de muncă fără număr. Înaintea lor, către Mordor, se întindea ca un şanţ de apărare o fâşie lată şi lungă de mlaştini din care se înălţa un abur puturos, şi de ochiuri de apă la fel de rău mirositoare. După ce oştirea îşi ocupă poziţiile, Căpitanii se îndreptară călare spre Poarta Neagră, însoţiţi de o gardă numeroasă, formată din călăreţi, pristavi şi trâmbiţaşi, şi ducând cu ei stindardul. Gandalf se afla în fruntea pristavilor; urmau Aragorn împreună cu fiii lui Elrond, cu Éomer din Rohan şi cu Imrahiclass="underline" Legolas, Gimli şi Peregrin au fost şi ei rugaţi să li se alăture, astfel ca toţi duşmanii Mordorului să aibă câte un martor.
Ajunşi la o aruncătură de suliţă de Morannon, desfăşurară stindardul şi suflară în trâmbiţe; şi pristavii ieşiră în faţă şi strigară cu glas mare, ca să se audă dincolo de meterezele Mordorului.
- Ieşi şi te înfăţişează! Să iasă Seniorul Tărâmului Negru! Să-l judecăm. Căci cu păcat a pornit război împotriva Gondorului şi i-a subjugat ţinuturile. Este pricina pentru care Regele Gondorului îi cere să-şi ispăşească ticăloşiile şi apoi să părăsească aceste meleaguri pentru totdeauna. Ieşi şi te înfăţişează!
Urmă o tăcere lungă, fără ca vreun strigăt sau alt sunet să răzbească dinspre zid sau metereze. Sauron însă îşi făcuse de mult socotelile şi gândul lui era ca mai întâi să se joace cu şoriceii ăştia cu cât mai multă cruzime cu putinţă, înainte să-i lovească de moarte. Aşa s-a făcut că tocmai când căpitanii dădeau să se întoarcă la oştenii lor, tăcerea fu spartă dintr-o dată. Se auzi în munţi o cavalcadă ca de bubuituri prelungi de tobe uriaşe, apoi nişte zbierete de corni ce făcură ca stâncile să se cutremure şi îi asurziră pe oşteni. Şi în acest vacarm uşa din mijloc a Porţii Negre se deschise cu o smucitură şi un zornăit infernal, şi prin ea ieşiră trimişii Turnului întunecimii.
În frunte se afla o creatură deşirată şi scârbavnică, călare pe un cal negru, dacă jivina aceea putea fi numită cal; căci era o hidoşenie uriaşă, cu un chip ca o mască înspăimântătoare, aducând mai curând a craniu decât a cap de vietate, şi care scotea foc prin găvanele ochilor şi pe nări. Călăreţul era înveşmântat în negru şi negru îi era coiful înalt. Cu toate acestea, nu era un Duh al Inelelor, ci o fiinţă omenească. Era însuşi Locotenentul Turnului Barad-dûr, al cărui nume nici o poveste nu l-a amintit vreodată; căci nici chiar el nu-l mai ţinea minte, ci spunea despre sine: „Sunt Gura lui Sauron”. Se spune însă că era un proscris, trăgându-se din neamul celor care sunt numiţi Númenóreenii Negri; îşi făcuseră sălaşurile în Pământul de Mijloc în anii în care Sauron fusese mare şi tare, iar acum pe el îl venerau, căci prinseseră patima ticăloşiilor. Proscrisul intrase în slujba Turnului întunecimii atunci când puterea acestuia începuse din nou să se facă simţită, şi vicleşugurile sale l-au înălţat tot mai mult în graţiile Seniorului; a deprins multe din tainele vrăjitoriei, încât reuşea să citească gândurile lui Sauron, şi era mai crud decât oricare orc.