Iată, prin urmare, cine era cel care a ieşit pe uşa din mijloc, însoţit de o trupă mică de oşteni în armuri negre, purtând un stindard, un singur stindard negru pe care era desenat în roşu Ochiul cel Rău. Se opri la câţiva paşi în faţa Căpitanilor Apusului, îi măsură din priviri şi izbucni în râs.
- E vreunul în adunătura asta care să aibă căderea să negocieze cu mine? întrebă el. Sau cu destulă minte ca să mă înţeleagă? Altcineva afară de tine, de bună seamă! pufni el batjocoritor, adresându-se cu dispreţ lui Aragorn. Căci ca să fii rege îţi trebuie ceva mai mult decât un ciob de sticlă elfească sau o gloată ca asta. Ce zic eu aici? Păi orice tâlhar de codru poate să adune o asemenea şleahtă!
Aragorn nu răspunse vorbelor de ocară, ci îi prinse privirea şi i-o ţinu şi astfel se înfruntară cei doi o vreme; dar curând, cu toate că Aragorn nu se clintise şi nu-şi dusese mâna la sabie, celălalt se pierdu cu firea şi se dădu înapoi ca sub ameninţarea unei lovituri.
- Sunt vestitor şi legat, nu pot fi atacat! strigă el.
- Acolo unde se ţine seamă de asemenea legiuire e în obicei ca legaţii să lase deoparte necuviinţele, zise Gandalf. Nu te-a ameninţat nimeni. Nu ai de nimic a te teme din partea noastră, până nu-ţi vei fi îndeplinit solia. Dar dacă stăpânului tău nu i-a venit mintea la cap, atunci tu şi toţi servitorii săi veţi fi în mare primejdie.
- Aşa, deci! se dumiri Trimisul. Care va să zică, mata eşti staroste aici, tataie cu barbă sură? Parc-am auzit noi de matale când şi când, de cum te vânturi prin lume şi cum cloceşti de la depărtare tot felul de urzeli şi de ticăloşii, aşa-i? Numa’ că de data asta ţi-ai vârât nasu’ prea adânc în oală, jupâne Gandalf; şi-ai să vezi ce păţeşte unu’ care-şi răsfiră plasele neghioabe la picioarele lui Sauron cel Mare. Drept mărturie a celor spuse, am câteva lucruri pe care am fost rugat să ţi le arăt - matale anume, dacă ai îndrăzni cumva să te înfăţişezi aici.
Făcu semn unuia dintre străjerii lui şi acesta înainta aducând o boccea de cârpă neagră.
Trimisul desfăcu bocceaua şi, spre mirarea şi deznădejdea tuturor Căpitanilor, ridică de jos mai întâi o sabie mică, asemănătoare cu aceea pe care o purtase Sam, apoi o mantie cenuşie cu o pafta elfică, şi la urmă pieptarul din za de mithril, cea pe care o îmbrăcase Frodo pe sub veşmintele lui ponosite. Ca o negreală se aşternu peste ochii lor şi într-un răstimp de tăcere li se păru ca şi când întreaga lume încremenise, iar inimile lor încetaseră să mai bată şi ultima speranţă le pierise. Din spatele Prinţului Imrahil unde stătuse până atunci, Pippin se repezi înainte cu un ţipăt de durere.
- Tăcere! ceru Gandalf aspru, dându-i lui Pippin un brânci în spate; dar Trimisul izbucni într-un hohot răsunător şi strigă:
- După cum văd, mai aveţi un zvânturatic din ăia cu voi! Ce folos trageţi de pe urma lor zău că nu pot pricepe; dar ca să-i trimiteţi ca iscoade în Mordor întrece toate obişnuitele voastre nesăbuinţe, îi mulţumesc totuşi flăcăiaşului ăstuia, căci este limpede că a mai văzut lucruşoarele, încât ar fi fără nici un rost să vă faceţi că habar n-aveţi ce-s şi ale cui.
- Nu doresc să mă prefac că nu ştiu, răspunse Gandalf. Ba le ştiu şi le cunosc întreaga poveste şi, în ciuda dispreţului tău, spurcată Gură a lui Sauron, nu poţi să spui acelaşi lucru. Ce nu pricep eu e de ce le-ai adus aici?
- Tunică de gnom, mantie elfească, tăiş din Apusul decăzut, şi spion din mica ţară de şobolani numită Comitat - ne, ne, nu-ncepe! Le ştim prea bine - astea-s semne de uneltire. Acum, se prea poate ca acela care le-a purtat să fie o creatură după a cărei pierdere să nu te smiorcăi, da’ poate fi şi altfeclass="underline" te pomeneşti că-i cineva drag ţie? Dacă aşa stă treaba, ia stai puţin la sfat cu mintea care ţi-a mai rămas. Căci lui Sauron nu-i plac iscoadele şi soarta aceluia acum zace în mâinile tale.
Nimeni nu răspunse; dar Trimisul le vedea chipurile pământii de frică şi ochii măriţi de groază, şi iar izbucni în hohot de râs, căci ar fi zis că jocul era pe placul lui.
- Bine, aşa-i bine! Înţeleg că vă era drag. Sau poate că voiaţi ca să nu dea greş în trebuşoara pe care l-aţi pus s-o facă? Păi, a cam dat. Şi-acu’ are să îndure ani în şir tortura înceată, pe cât de lungă şi de înceată se pricep s-o născocească ştiinţele noastre din Marele Turn, şi nu va fi lăsat niciodată liber, decât după ce-l vom fi schimbat şi înfrânt cu totul şi abia când se va întoarce la voi veţi vedea ce aţi făcut. Şi cum am zis aşa va fi - dacă nu vă învoiţi la ceea ce vă va cere Seniorul.
- Spune ce ne cere, zise Gandalf stăpân pe sine, dar cei aflaţi lângă el desluşiră semnele chinului pe chipul său şi li se păru că în faţa lor aveau un bătrân zbârcit, zdrobit, înfrânt în cele din urmă. Nu aveau nici o îndoială că se va învoi.
- Asta e ceea ce vă cere el, zise Trimisul şi zâmbi, privind la fiecare pe rând. Gloata Gondorului şi aliaţii săi amăgiţi de acesta se vor retrage neîntârziat dincolo de Anduin, dar nu înainte de a jura că nu-l vor mai ataca pe Marele Sauron cu oştiri, fie făţiş ori în taină. Toate pământurile la răsărit de Anduin vor fi pentru totdeauna ale lui Sauron, şi numai ale lui. Meleagul de la apus de Anduin, până la Munţii Ceţoşi şi la Strunga Rohan, va plăti tribut Mordorului, iar oamenii de acolo nu vor purta arme, dar vor fi lăsaţi să-şi rânduiască singuri treburile obştii. Vor ajuta însă la reconstruirea Isengardului, pe care l-au distrus cu atâta nesocotinţă, iar acesta al lui Sauron va fi şi acolo va sta locotenentul lui: nu Sauron, ci unul mult mai demn de încredere.
Uitându-se în ochii lui, Căpitanii îi citiră pe dată gândul. El avea să fie acel locotenent şi avea să adune sub stăpânirea sa tot ceea ce mai rămânea din Apus; avea să fie tiranul lor, iar ei sclavii lui.
Dar Gandalf spuse:
- E cam mult ce ne cere pentru eliberarea unui singur slujitor: în schimbul lui stăpânul tău vrea să primească tot ceea ce ar trebui să câştige purtând nenumărate războaie! Sau poate, cine ştie, câmpia Gondorului i-o fi năruit orice speranţă pe care şi-o punea în războiul acesta încât s-a gândit c-ar fi mai bine să se tocmească? Şi dacă, într-adevăr, noi punem un preţ atât de mare pe prizonierul acesta, ce siguranţă avem că Sauron, Mârşavul Maestru al Trădării, îşi va ţine cuvântul? Unde-i prizonierul acesta? Să ne fie adus aici, să ne fie predat, şi atunci vom sta să cumpănim la ceea ce ne cere.
Zicând acestea, lui Gandalf, care îl scruta cu atenţie, ca un om ce înfruntă un duşman de moarte, i se păru că, preţ de o răsuflare, Trimisul se pierdu cu firea; în clipa următoare însă izbucni din nou în râs.