- Nu te lua la harţă, în neobrăzarea ta, cu Gura lui Sauron! strigă el. Ceri garanţii! Ei bine, Sauron nu-ţi dă nici o garanţie. Dacă vrei îndurare din partea lui, întâi să faci aşa cum cere el. Acestea sunt condiţiile lui. Le primeşti, bine, nu le primeşti, iarăşi bine!
- Iată ce vom primi! spuse Gandalf deodată. Îşi desfăcu mantia şi o lumină albă ţâşni ca un tăiş de sabie în întunericul pulpanei. În faţa mâinii lui ridicate, mârşavul Trimis se trase îndărăt, iar Gandalf înainta şi culese de pe jos pieptarul, mantia elfică şi sabia. Pe acestea le vom lua în amintirea prietenului nostru, strigă el. Cât despre condiţiile voastre, le respingem în întregime. Piei de aici, căci misia ta s-a sfârşit şi moartea vă dă târcoale. Nu am venit să irosim vorbe tocmindu-ne cu Sauron, perfidul şi blestematul; şi cu atât mai puţin cu unul dintre sclavii lui. Piei şi să nu te mai văd!
De data aceasta trimisul Mordorului nu mai râse. Obrazul i se schimonosi de uluială şi mânie, asemenea unei fiare sălbatice care, în timp ce-şi pândeşte prada, este plesnită peste bot cu o nuia înspinată. Furia îl copleşi, gura i se îmbăloşă, zgomote nedesluşite îi bolboroseau în gâtlej. Iar când privi la chipurile crunte ale Căpitanilor şi la ochii lor ucigători, teama deveni mai puternică decât furia din eclass="underline" scoase un strigăt înfiorător, se răsuci pe călcâie, sări în şa şi porni într-un galop dezlănţuit, urmat de garda sa, către Cirith Gorgor. Dar tot atunci, în timp ce galopau, oştenii săi suflară în corni, dând un semnal asupra căruia se înţeleseseră dinainte; şi până să ajungă ei la poartă, Sauron porni atacul-surpriză.
Tobele prinseră a bubui şi focuri izbucniră. Toate porţile din Morannon se deschiseră larg. Prin ele năvăli o oaste nemăsurat de mare, şi tot atât de iute precum apele vijelioase când este ridicat un zăgaz.
Căpitanii săriră pe cai şi se întoarseră la armia lor şi din piepturile oştenilor Mordorului ţâşni un urlet batjocoritor. Colbul se învolbură, îmbâcsind văzduhul, atunci când de undeva din apropiere se ivi o oaste de răsăriteni, care aşteptase semnalul în umbrele munţilor Ered Lithui, dincolo de Turnul mai îndepărtat. Din dealurile ce mărgineau Morannonul se revărsară orci fără de număr. Oamenii Apusului erau prinşi în capcană şi curând, de jur împrejurul gorganelor cenuşii pe care stăteau ei, armate de zeci de ori mai numeroase decât ei îi înconjură într-o mare vrăjmaşă. Sauron prinsese prada mult dorită în fălci de oţel.
Lui Aragorn prea nu îi mai rămăsese timp să-şi desfăşoare oştirea. El unul stătea pe unul dintre gorgane, alături de Gandalf, înălţând cu disperare frumosul stindard al Copacului şi Stelelor. Pe celălalt gorgan, aflat la oarece depărtare, fluturau stindardul Rohanului şi cel din Dol Amroth, Calul Alb şi Lebăda Argintie. Şi de jur împrejurul gorganelor, oştenii formaseră câte un cerc de apărare, un cordon zburlit de suliţi şi săbii. Dar în faţă, către Mordor, unde avea să se dea primul atac nemilos, se aflau, la stânga, fiii lui Elrond înconjuraţi de dúnedaini, iar la dreapta, Prinţul Imrahil împreună cu oştenii înalţi şi chipeşi din Dol Amroth, şi bărbaţii cu chipuri ascuţite din Turnul Străjii.
Vântul prinse a bate, trâmbiţele răsunară şi săgeţile zbârnâiră; dar soarele care urca pe cerul de la miazăzi fu învăluit de negurile Mordorului, încât se zărea printr-o ceaţă ameninţătoare, îndepărtat, de un roşu-mohorât, de-ai fi zis că era sfârşitul zilei sau poate sfârşitul întregii lumi a luminii. Şi din întunecimea ce se adâncea se iviră nazgûlii, cu glasurile lor reci strigând vorbe aducătoare de moarte; şi în acea clipă orice speranţă se nărui.
Pippin se încovoiase ca lovit de groaza ce pusese stăpânire pe el când îl auzise pe Gandalf respingând condiţiile şi condamnându-l pe Frodo la chinurile din Turn; dar izbutise să se stăpânească şi acum se afla alături de Beregond în prima linie a Gondorului, împreună cu oamenii lui Imrahil. Căci mai bine să moară cât mai iute cu putinţă şi astfel să scape de amarnica poveste a propriei sale vieţi, dacă totul se ducea de râpă.
- Ce n-aş da să fie Merry aici, se pomeni el vorbind de unul singur şi tot felul de gânduri îl străfulgerară în vreme ce privea cum se apropie atacul duşmanului. „Măi să fie, îşi spuse în gând, parcă-l înţeleg pe Denethor mai bine acum. S-ar putea să murim amândoi, Merry şi cu mine, şi dacă tot e să murim, de ce să n-o facem? Dar cum el nu este aici, nădăjduiesc să găsească o cale mai uşoară. Iar eu trebuie să-mi dau adevărata măsură.”
Îşi trase sabia din teacă, o privi, se uită la împletitura de roşu şi auriu; şi literele curgătoare ale Númenorului scăpărară precum focul pe tăiş. „Pentru un asemenea ceas a fost făcută sabia asta. Ah, dacă l-aş putea spinteca pe ticălosul ăsta de Trimis, atunci aproape că aş fi la fel de viteaz ca bătrânul Merry. Tot o să spintec eu până la urmă o halcă din jivină. Ce n-aş da să văd din nou lumina răcoroasă a soarelui şi iarba verde!”
Şi chiar în timp ce el gândea astfel, atacul se dezlănţui asupra lor. Împiedicaţi să înainteze de smârcurile de la poalele dealurilor, orcii se opriră şi trimiseră o ploaie de săgeţi asupra liniilor de apărare. Dar printre ei se năpusti cu mugete de fiară o întreagă armie de căpcăuni de la munte, dinspre Gongoroth. Mai înalţi şi mai laţi în umeri decât seminţia oamenilor erau ei, şi înveşmântaţi într-o plasă deasă de solzi cornoşi, sau poate că aceea era hidoasa lor piele; aveau însă şi scuturi mari şi rotunde şi în pumnii noduroşi strângeau baroase negre, grele, dar uşor de mânuit. Săreau în ochiurile mlaştinilor fără să le pese şi treceau prin ele urlând. Şi se prăvăliră asupra oamenilor din Gondor precum o furtună, izbind coifuri, capete, braţe şi scuturi, asemenea fierarilor care bat pe nicovală fierul încins. Alături de Pippin, Beregond stătea ca năuc, împietrit, şi deodată căzu: uriaşa căpetenie a căpcăunilor care-l izbise se aplecă asupra lui, întinzând spre el o labă închircită; căci aceste creaturi crunte obişnuiau să muşte grumazurile celor pe care-i doborau la pământ.
Dar tot atunci Pippin fanda înainte şi tăişul purtând însemnele Apusimii străpunse pielea căpcăunului şi îi pătrunse adânc în măruntaie, încât sângele negru ţâşni gâlgâind. Căpcăunul se împletici şi se prăbuşi asemenea unei stânci, îngropând sub trup pe toţi cei aflaţi dedesubt. Pippin fu năpădit de întunecime, duhoare şi o durere sfâşietoare, şi mintea lui se cufundă în beznă.
„Se sfârşeşte aşa cum mi-am închipuit”, zise gândul lui, înainte să se stingă; şi chicoti uşor, aproape amuzat că, în sfârşit, putea să se lepede de orice îndoială, grijă şi teamă. Şi chiar în clipa în care îşi lua zborul spre uitare, gândul auzi voci, care păreau să strige într-o lume uitată, aflată undeva la o mare înălţime:
- Vin Vulturii! Vin Vulturii!
Preţ de o clipă, gândul lui Pippin şovăi. „Bilbo! şopti. Dar nu! Vulturul ăla venea într-o poveste de-a lui, cu mult, tare mult timp în urmă. Asta de acum e povestea mea, şi ea s-a sfârşit. Adio!” Şi gândul fugi spre depărtări, iar ochii nu mai văzură nimic.
CARTEA A ŞASEA
I
Turnul din Cirith Ungol
Sam se ridică cu greu, în capul oaselor, de la pământ. În prima clipă nu se dumiri unde se află, apoi însă întreaga disperare şi amărăciune îl copleşiră înnoit. Era în întunericul adânc din faţa porţii subpământene a fortăreţei orcilor; porţile de bronz erau închise. Trebuie că se prăbuşise la pământ năucit de izbitură atunci când se năpustise în ele; dar cât zăcuse acolo nu putea şti. Atunci ar fi fost în stare să mănânce jăratic, atât era de furios şi de deznădăjduit; acum tremura tot de frig. Se târî în patru labe spre porţi şi îşi lipi urechea de ele.