De dincolo, dintr-o mare depărtare, auzea abia desluşit voci arţăgoase de orci, dar curând şi acestea încetară ori poate ajunseseră prea departe ca să mai răzbată până la el, şi totul se cufundă în tăcere. Capul îl durea, ochii lui zăreau tot felul de luminiţe părelnice în întuneric, cu toate acestea Sam se strădui să-şi vină în fire şi să înceapă să gândească. Cel puţin un lucru îi era limpede, anume că nu avea nici o nădejde să pătrundă în bârlogul orcilor prin acea poartă; putea să aştepte el mult şi bine, poate chiar zile întregi, până să se deschidă din nou, numai că el nu avea vreme de pierdut aşteptând: timpul era deosebit de preţios. Şi nu mai avea nici o îndoială privinţa a ceea ce trebuia să facă: să-şi salveze stăpânul sau să piară în această încercare.
„Mai curând mi-e dat să pier, şi oricum ar fi mult mai simplu aşa, decât altminteri”, îşi spuse mohorât în sinea sa, în vreme ce-şi vâra sabia înapoi în teacă şi se depărta de porţile de bronz. Încet, pe bâjbâite, porni înapoi prin întunericul din tunel, neîndrăznind să folosească lumina elfilor; şi, în timp ce mergea, încerca să pună cap la cap tot ceea ce se întâmplase de când părăsise împreună cu Frodo Răscrucea. N-avea habar cât putea să fie ceasul. Cândva între o zi şi alta, după socoteala lui; dar nici numărătoarea zilelor n-o mai ţinuse. Se găsea în lumea întunericului, unde zilele lumii păreau să fi fost uitate, cum uitaţi erau toţi cei care pătrundeau acolo.
„Mă-ntreb dacă ei se mai gândesc la noi şi oare ce li s-o mai fi întâmplând lor acolo”, îşi zise, făcând un gest cu mâna în aer, spre o bănuită direcţie; numai că întorcându-se prin tunelul lui Shelob, el se îndrepta de fapt spre miazăzi, nu spre apus. În lumea de afară, meleagul dinspre soare-apune se apropia de crucea amiezii celei de a paisprezecea zi a lunii martie, după calendarul din Comitat, şi chiar în acele clipe Aragorn se afla în fruntea flotei cele negre, venind dinspre Pelargir, iar Merry călărea cu rohirrimii de-a lungul Văii Carelor de Piatră, în vreme ce în Minas Tirith se înălţau flăcările şi Pippin vedea cum creştea nebunia în ochii lui Denethor. Dar între toate temerile şi grijile, gândurile prietenilor se întorceau iar şi iar la Frodo şi la Sam. Nu-i uitaseră. Numai că nu era chip să-i ajute şi nici un gând nu era în stare deocamdată să vină în sprijinul lui Sam cel înţelept, fiul Meşterului îndemânatic; acum era singur-singurel.
În sfârşit ajunse la uşa de piatră a coridorului orcilor, dar cum nici de data asta nu izbuti să găsească zăvorul sau cârligul care o ţinea închisă, se caţără pe ea şi o trecu pe deasupra, aşa cum făcuse şi prima dată, sărind fără zgomot pe pământ. La fel de neauzit se furişă spre ieşirea din tunelul lui Shelob, unde zdrenţele plasei ei uriaşe încă se legănau şi fluturau în suflarea rece a aerului. Aşa i se părea lui Sam, că este rece, după bezna plină de miasme ce rămăsese în urmă; dar tocmai răceala ei îl învioră. Ieşi cu multă fereala afară.
Tăcerea ce-l întâmpină era ameninţătoare. Lumina, câtă era, părea mai curând ca la ceasul amurgului, la capătul unei zile înnegurate. Aburii nesfârşiţi ce se înălţau din Mordor şi se vălătuceau spre apus treceau chiar pe deasupra capului, o învălmăşeală colosală de nori şi fum, luminată de jos de o lucire de un roşu-mohorât.
Sam îşi înălţă privirile spre turnul orcilor şi, deodată, în dreptul ferestrelor înguste, se iviră nişte lumini îndreptate în afară asemenea căutăturii unor ochi mici şi roşii. Te pomeneşti că sunt nişte semnale, îşi spuse Sam. Teama de orci, pe care şi-o uitase o vreme în furia şi disperarea lui, puse din nou stăpânire pe el. Cât cuprindea cu ochii, nu vedea decât o singură cale pe care ar fi putut-o urma: trebuia să-şi continue drumul şi să încerce să găsească intrarea principală în îngrozitorul turn; îşi simţea însă genunchii moi şi tremura din tot trupul. Îşi desprinse privirile de la turn şi de la pereţii ascuţiţi ai fisurii din faţa lui şi îşi obligă picioarele îndărătnice să i se supună încet, cu urechile ciulite, refăcu drumul pe care venise, trecu de locul unde căzuse Frodo şi unde duhoarea lui Shelob încă mai stăruia în văzduh, şi mai departe, începu să urce, până ajunse chiar în crăpătura unde îşi petrecuse Inelul pe deget şi unde văzuse trecând oastea lui Shagrat.
Acolo se opri şi se aşeză. Nu se simţea în stare să meargă mai departe. Ca şi când, dacă apuca să treacă muchia crăpăturii de partea cealaltă şi să facă primul pas adevărat înspre ţinutul Mordorului, acel pas era definitiv. Nu mai exista cale de întoarcere. Fără vreun gând anume, trase Inelul afară şi şi-l puse din nou pe deget. În aceeaşi clipă simţi marea apăsare a greutăţii lui şi încă o dată, parcă mai puternic şi mai insistent ca oricând înainte, răutatea Ochiului Mordorului, iscoditor, încercând să străpungă umbrele pe care tot el le zămislise pentru propria sa apărare şi care iată că acum stăteau în calea neliniştii şi a îndoielii sale.
Ca şi prima dată, Sam descoperi că auzul i se ascuţise, în schimb ochilor lui lucrurile acestei lumi le păreau subţiate, nedesluşite. Pereţii stâncoşi ai trecătorii erau palizi, ca şi când i-ar fi văzut printr-o ceaţă, în schimb auzea undeva departe bolboroselile chinuite ale lui Shelob; ascuţite şi limpezi răsunau, parcă de undeva de foarte aproape, ţipete şi un zăngănit metalic. Sam sări în picioare şi se lipi de stânca ce mărginea drumul. Se bucura că avea Inelul cu el, căci iată că se apropia o altă oaste de orci mărşăluitori. Sau cel puţin acesta i-a fost primul gând. Dar îşi dădu brusc seama că nu era aşa, auzul îl înşelase: strigătele orcilor veneau din turn, şi cornul cel mai înalt al acestuia se afla chiar deasupra lui, în partea stingă a crăpăturii.
Tremurând tot, Sam se forţă să se clintească din loc. Era limpede că acolo sus se petrecea o mârşăvie. Cine ştie dacă nu cumva, în ciuda poruncilor date, orcii se lăsaseră pradă cruzimii lor şi acum îl chinuiau pe Frodo, sau poate că îl hăcuiau cu sălbăticie. Sam îşi ciuli urechile; o undă de speranţă i se trezi în suflet. Ar fi putut jura că în turn se dădea o luptă, orcii se luptau între ei, Shagrat şi Gorbag ajunseseră să se bată. Oricât de firavă era nădejdea născută din bănuiala lui, îi fu de ajuns ca să-şi revină. Exista o şansă, chiar şi mică. Dragostea lui pentru Frodo învinse orice alt gând şi, uitând de primejdia în care se afla, strigă în gura mare:
- Vin, domnu’ Frodo, vin acu’.
Alergă într-un suflet spre şaua trecătorii şi trecu de partea cealaltă. Brusc, drumul cotea spre stânga şi cobora abrupt. Sam intrase în Mordor.
Scoase Inelul de pe deget, poate mânat de o presimţire a primejdiei, izvorâtă din adâncul fiinţei sale, cu toate că în sinea lui nu-şi dorise decât să vadă mai limpede.
- Ia să privesc eu răul în faţă, murmură el. N-are rost să orbecăi ca prin ceaţă!
În faţa privirilor lui se ivi dintr-o dată un tărâm neîndurător, crud, aspru. Chiar la picioarele lui, cea mai înaltă creastă a munţilor Ephel Dúath îşi prăvălea abrupt stâncile masive într-un hău întunecos, iar de partea cealaltă a acestuia se înălţa o altă creastă, mult mai joasă, din a cărei muchie zimţată şi crenelată steiurile ca nişte colţi se desenau negre pe lumina roşiatică din spatele lor: era sălbaticul Morgai, inelul interior al zidurilor de apărare ale ţinutului. Dincolo de acesta, la mare depărtare, dar aproape în linie dreaptă şi peste o mare întinsă de întuneric punctată de focuri mici, se zărea o pălălaie urieşească; şi din aceasta se înălţau în coloane colosale vălătuci de fum, de un roşu-sângeriu în partea de jos, dar negre în capătul de sus, unde se revărsau în talazul mişcător ce acoperea întreg blestematul meleag.