Sam privea către Orodrúin, Muntele de Foc. Când şi când, furnalele din adânc, mult sub conul de cenuşă, se încingeau şi cu vuiet şi bubuituri straşnice vărsau fluvii de stâncă topită prin fisurile adânci din pereţii conului. Unele curgeau arzânde, prin albii largi, către Barad-dûr; altele coborau şerpuit spre şesul pietros, până se răceau şi înţepeneau ca nişte trunchiuri de dragoni contorsionate, borâte de pământul chinuit. Într-un asemenea ceas de frământare îi fu dat lui Sam să vadă Muntele Osândei, şi lumina lui, ascunsă vederii celor care urcau pe poteca dinspre Apus din pricina înaltului perete al masivului Ephel Dúath, strălucea orbitoare pe feţele stâncoase şi golaşe, încât acestea păreau scăldate în sânge.
Sam stătea ca trăsnit în lumina aceea îngrozitoare, căci acum, dacă privea la stânga lui, putea vedea Turnul din Cirith Ungol în toată puterea lui. Cornul pe care-l văzuse de pe partea cealaltă nu era altceva decât foişorul său cel mai înalt. Faţa răsăriteană avea trei caturi teribil de înalte şi pornea de pe un prag din peretele muntelui, aflat departe jos; spatele se lipea de stânca uriaşă, ieşind din ea sub formă de bastioane ascuţite, unul deasupra celuilalt, tot mai mici pe măsură ce se înălţau, cu pereţi verticali, măiestrit zidiţi, îndreptaţi spre nord-vest şi sud-est. În jurul celui mai de jos cat, la vreo două sute de picioare sub locul unde stătea acum Sam, era un zid crenelat ce închidea o curte mică. Poarta din latura de sud-est, mai apropiată, se deschidea spre un drum lat, iar parapetul exterior drumului urma buza unei prăpăstii, până când drumul făcea un cot spre sud şi cobora şerpuind în întunecime, pentru a se uni cu acela care venea dinspre Trecătoarea Morgul. Şi de acolo continua mai departe, traversa inelul Morgai printr-o fisură zimţată şi ieşea în valea Gongoroth, iar de acolo mergea până la Barad-dûr. Drumul îngust de sus, pe care se oprise Sam, cobora iute în trepte, prelungindu-se cu o potecă abruptă până la drumul principal, pe sub zidurile încruntate, nu departe de Poarta Turnului.
Cum sta şi se uita la toate acestea, Sam pricepu deodată, aproape şocat, că această fortăreaţă fusese construită nu pentru a-i ţine pe duşmani la distanţă de Mordor, ci pentru a-i ţine înăuntru. Era una dintre zidirile Gongorului, construită cu multă vreme în urmă, un avanpost răsăritean durat pentru apărarea Ithilienului, după ultima Alianţă, când oamenii Apusimii supravegheau ţinutul ticălos al lui Sauron, ce mişuna încă de creaturile sale. Dar aşa după cum s-a întâmplat şi cu Turnurile Colţilor, Narchost şi Carchost, şi aici strădania oamenilor a dat greş, căci trădarea a făcut ca Turnul să cadă în mâinile mai-marelui peste Duhurile Inelelor, încât de ani făr’ de număr era în stăpânirea răului. De când se întorsese în Mordor, Sauron descoperise că Turnul îi era de trebuinţă; căci el avea puţini slujitori, dar mulţi sclavi ai fricii, iar rostul Turnului era acela de a împiedica orice fugă din Mordor. Căci dacă se găsea vreun duşman într-atât de nechibzuit încât să încerce să pătrundă în taină pe acel meleag, Turnul se dovedea un ultim străjer mereu la pândă, urmărindu-l pe cel care ar fi izbutit să treacă neobservat de Shelob sau prin Trecătoarea Morgul.
Sam îşi dădea foarte bine seama ce puţină speranţă ar fi putut el să aibă să se furişeze în jos, pe sub pereţii aceia cu mulţi ochi, şi să treacă prin poarta străjuitoare. Şi chiar dacă reuşea, nu putea ajunge departe pe drumul păzit de dincolo de poartă: nici măcar umbrele negre ce sălăşluiau acolo unde nu răzbătea lucirea roşie nu l-ar fi ferit multă vreme de orcii cu ochi ce zăreau în întuneric. Însă oricât ar fi fost de fără de speranţă acel drum, o încercare încă şi mai rea îi stătea în faţă: nu să evite poarta şi să scape, ci să intre pe poarta de unul singur.
Se pomeni gândindu-se la Inel, dar era un gând în care nu găsea alinare, ci doar teamă şi primejdie. De cum zărise Muntele Osândei care ardea în depărtare, simţise cum se schimbă ceva în povara pe care o purta. Căci pe măsură ce se apropia de marile furnale unde fusese modelat şi făurit într-un trecut îndepărtat, puterea Inelului creştea, devenind încă şi mai cumplită, fără a putea fi stăpânită decât de o voinţă mai puternică decât ea. Şi cum stătea Sam acolo, fără ca Inelul să-i fie pe deget, ci agăţat de lanţ în jurul gâtului, îl simţi parcă mărindu-se, ca şi când ar fi fost învelit în propria sa umbră, uriaşă şi deformată, o ameninţare colosală proiectată pe pereţii Mordorului. Înţelegea că de acum încolo nu mai avea de ales decât între a se feri de Inel, cu toate că îl va chinui, şi a şi-l însuşi şi a înfrunta Puterea ce sălăşluia în fortăreaţa sa întunecată, de dincolo de valea umbrelor. Inelul îl ispitea, rozând din voinţa şi dreapta lui judecată. Mintea îi era bântuită de închipuiri nebuneşti; i se năzări că-l vede pe înţeleptul Sam cel puternic, Eroul Evului, traversând meleagul întunecat cu o sabie arzândă în mână, şi oştiri care se înghesuiau să vină la chemarea lui pentru a i se alătura în marşul său împotriva Turnului Barad-dûr. Şi atunci toţi norii se desfăceau şi soarele strălucea alb, şi la porunca lui Sam întreaga vale Gongoroth devenea o grădină de flori şi pomi care dădeau rod. Era destul să-şi pună Inelul, să şi-l revendice, şi toate aceste gânduri puteau deveni realitate.
În acest ceas de ispitire, ceea ce l-a ajutat să se ţină tare a fost mai cu seamă iubirea pentru stăpânul său; dar şi simplul său bun-simţ de hobbit, care încă mai zăcea necucerit în străfundul fiinţei sale: ştia, în adâncul sufletului, că el unul nu era îndeajuns de mare să poarte o asemenea povară, chiar dacă închipuirile sale nu erau doar un şiretlic pentru a-l face să se dea de gol. Mica grădină a unui grădinar liber era tot ce-i trebuia şi i se cădea, nicidecum grădina devenită regat; şi-i erau de ajuns mâinile sale două ca să o lucreze, câtuşi de puţin mâinile altora, cărora să le poruncească.
„Şi oricum, toate bazaconiile astea sunt o şmecherie, îşi spuse el. M-ar dibui şi m-ar încolţi înainte să apuc să strig văleu. M-ar dibui cât ai zice peşte dacă mi-aş pune Inelul acum, în Mordor. La naiba îmi pare că am tot atât de puţine speranţe cât îngheţul primăvara, asta-i tot ce pot spune. Taman când mi-ar prinde cu adevărat să mă fac nevăzut, nu pot folosi Inelul! Şi dac-am să izbutesc ajung mai departe de aici, Inelul ăsta o să fie o pacoste şi o povară tot mai mare, cu fiecare pas. Şi atunci, ce-i de făcut?”
Îndoielile lui nu erau chiar atât de mari. Ştia că trebuia să coboare la poartă, fără să mai zăbovească. Dădu din umeri, ca pentru a se scutura de umbră şi a alunga nălucile, şi începu coborâşul. Cu fiecare pas părea să se micşoreze tot mai mult. Astfel că în curând deveni din nou un hobbit mic şi înspăimântat. Tocmai trecea pe sub pereţii Turnului, iar strigătele şi larma luptei puteau fi auzite de urechile lui fără nici un alt ajutor. Ar fi zis că în acea clipă zgomotele veneau din curtea aflată în spatele zidului exterior.
Sam străbătuse jumătate din potecă, atunci când de sub portalul întunecos doi orci ieşiră în fugă în lucirea roşiatică. Nu s-au întors către el. Ci se îndreptau spre drumul principal; dar deodată se poticniră, căzură la pământ şi rămaseră nemişcaţi. Sam nu zărise nici o săgeată, dar îşi zise că fără doar şi poate fuseseră răpuşi de alţi orci de sus, de pe metereze, sau poate pitiţi în umbrele portalului, îşi continuă drumul, târându-se de-a lungul peretelui din stânga sa. Îi fusese de ajuns să-l cerceteze o dată cu privirea, ca să-şi dea seama că nu se putea căţăra pe el. Zidăria era înaltă de treizeci de picioare, fără nici o crăpătură sau vreo muchie, până sus la buza răsfrântă, ca nişte trepte răsturnate. Singura cale era poarta.