Se târî mai departe, întrebându-se câţi orci or fi sălăşluind în Turn împreună cu Shagrat, şi câţi erau de partea lui Gorbag, şi ce pricină or fi având să se ciondănească, dacă asta era ceea ce se întâmpla acolo. După socoteala lui, ai lui Shagrat erau vreo patruzeci, iar orcii lui Gorbag de două ori pe-atât; dar, fără îndoială că patrula lui Shagrat nu era decât o parte din garnizoana lui. Mai mult ca sigur că se ciorovăiau din pricina lui Frodo şi a prăzii. Sam se opri o clipă locului, căci dintr-o dată îi păru că totul se limpezea, aproape ca şi când ar fi văzut cu propriii săi ochi ce se petrecea acolo. Vesta de mithril! Asta era, Frodo o purta, iar ei o găsiseră. Şi, din câte auzea Sam, Gorbag amarnic ce mai râvnea la ea. Numai că poruncile Turnului Întunecimii erau deocamdată singura apărare a lui Frodo şi dacă acestea nu erau luate în seamă, Frodo putea omorât în orice clipă.
- Hai, trântor prăpădit ce eşti! strigă Sam pentru sine. Înainte!
Scoase sabia Sting din teacă şi o rupse la fugă către poarta deschisă. Dar chiar când era să treacă pe sub bolta ei mare, simţi un soc: ca şi când nimerise în plină fugă într-o plasă, ca aceea a lui Shelob, numai că invizibilă. Nu vedea nici un obstacol, însă ceva mult prea puternic pentru ca voinţa lui să-l înfrângă i se pusese în drum. Se uită în jur şi abia atunci îi zări în umbra porţii pe cei Doi Veghetori.
Parcă erau nişte fiinţe uriaşe aşezate pe tronuri. Fiecare avea trei trupuri lipite unul de altul, cu trei capete care priveau în afară, înăuntru şi în partea cealaltă a porţii. Capetele aveau chipuri de vultur, iar pe genunchii imenşi erau aşezate mâini îngherate. Figurile astea păreau tăiate din blocuri mari de piatră, de neclintit, şi cu toate acestea stăteau de strajă; un spirit înspăimântător al veghei ticăloase sălăşluia în ele. Ştiau din prima clipă cine era duşman. Nimeni nu putea trece de ele nebăgat în seamă, fie el chiar invizibil. Nu i-ar fi îngăduit să intre şi nici să scape, odată ajuns înăuntru.
Oţelindu-şi voinţa, Sam se aruncă încă o dată înainte, dar se opri cu o smucitură, clătinându-se ca şi când ar fi primit o lovitură în piept şi-n cap. Neştiind ce altceva să facă şi răspunzând unui gând neaşteptat ce-i răsări în minte, Sam îndrăzni un gest de mare curaj: scoase încet sticluţa primită de la Galadriel şi-o ridică în sus. Lumina sa albă prinse iute putere, alungând umbrele de sub arcul porţii. Monstruoşii Veghetori stăteau acolo reci, nemişcaţi, arătându-şi întreaga hidoşenie a formei lor. Preţ de o clipă, Sam surprinse o sclipire în pietrele negre ale ochilor lor, atât de haină încât îl făcu să se chircească de frică: dar încet-încet, puterea lor păru să şovăie şi să se preschimbe în teamă.
Dintr-un salt, Sam trecu de ei; însă chiar în aceeaşi secundă şi tocmai când pitea sticluţa înapoi în sân, simţi ca un fel de coardă de oţel care plesni în spatele lui, semn că veghetorii îşi reveniseră la starea lor de veghe. Şi din capetele acelea crâncene ţâşni un ţipăt ascuţit ce se izbi de zidurile falnice din faţa lui Sam. Undeva sus, la mare înălţime, un clopot răguşit bătu o singură dată, ca un fel de semnal de răspuns.
- Asta a pus capac la toate! mormăi Sam. Nici că se putea o intrare mai cu surle şi tobe! Hei, nu mă întâmpină nimeni? strigă el. Spuneţi-i Căpitanului Shagrat că-l caută marele războinic elf, care şi-a adus şi sabia elfă cu el!
Nici un răspuns. Sam înainta. Sting scapără albastră în mâna lui. Curtea era cufundată într-o umbră adâncă, dar cu toate acestea Sam văzu că dalele de piatră erau îngropate sub cadavre. Chiar la picioarele lui zăceau doi arcaşi orci, cu pumnale înfipte în spate. Dincolo de ele, şi mai multe trupuri; unii orci căzuseră împrăştiaţi, răpuşi de săgeţi sau căsăpiţi; alte jivine se prăbuşiseră încleştate, mătrăşite în timp ce-şi înfigeau pumnalele unele în altele, se gâtuiau sau se muşcau. Piatra de pe jos era alunecoasă din pricina sângelui negru.
Sam desluşi două uniforme, una purtând însemnul Ochiului Roşu, cealaltă având brodată pe ea o Lună schimonosită de masca înspăimântătoare a morţii; dar nu se opri să se uite mai îndeaproape, în capătul opus al curţii, o ditamai uşă ce dădea în Turn stătea pe jumătate deschisă; prin deschizătură răzbătea o lumină roşie, iar în prag zăcea mort un orc din cei mari. Sam sări peste hoitul lui şi intră: se opri locului, uitându-se în jur cu un aer încurcat.
Un coridor lung, răsunând de ecou, pornea din dreptul uşii spre coasta muntelui. Era slab luminat cu facle care ardeau în armături fixate pe perete, dar capătul său îndepărtat se pierdea în beznă. De o parte şi de alta se zăreau multe uşi şi deschizături; însă, în afară de încă două sau trei hoituri răstignite pe podea, locul era pustiu. Din cât reuşise să prindă din ceea ce-şi spuseseră căpitanii, Sam îşi dădu seama acum că pe Frodo îl putea găsi mort sau viu, într-o încăpere undeva sus de tot, în foişorul cel mai înalt; dar dacă se apuca să caute drumul, mai pierdea o zi până să-l găsească, şi asta cu puţin noroc.
- Îmi vine să cred că e pe undeva aproape de capătul celălalt, murmură el. Tot Turnul ăsta se înalţă parcă cu spatele. Până una-alta, aş face mai bine să mă iau după lumini.
Porni de-a lungul coridorului, de data asta însă încet, tot mai fără tragere de inimă cu fiecare pas. Groaza începea din nou să pună stăpânire pe el. Nici un alt zgomot nu se auzea, în afara de clipăitul paşilor lui, care devenea tot mai puternic din pricina ecoului, ca şi când nişte palme mari loveau piatra. Stârvurile; pustiul; pereţii negri şi jilavi, de pe care parcă picura sânge; teama de moartea neaşteptată care pândea din intrândurile uşilor sau din umbră; şi dincolo de toate închipuirile din mintea lui, duşmănia de la poartă, care aştepta şi veghea; aproape că era mai mult decât putea el să îndure, oricât s-ar fi străduit. O luptă - mă rog, fără prea mulţi duşmani deodată - ar fi fost mai bine venită decât această nesiguranţă îngrozitoare şi ameninţătoare. Ca să uite de sine, se îndârji să se gândească la Frodo, care cine ştie unde zăcea în acel loc îngrozitor, legat fedeleş sau rănit, sau poate chiar mort. Îşi continuă drumul.
Lăsase lumina torţelor în urmă şi ajunsese la o uşă mare şi arcuită, la capătul coridorului, care nu era altceva decât partea interioară a intrării subpământene, aşa după cum bine bănuise, când de undeva de foarte sus răsună un înfiorător ţipăt gâtuit. Sam se opri ca împietrit. Auzi paşi care se apropiau. Cineva cobora în mare fugă de undeva de deasupra, pe nişte scări care răsunau de ecou.
Voinţa lui se dovedi prea slabă şi prea înceată pentru a-i ţine mâna în loc. Cât ai clipi trase lanţul afară şi se încleşta pe Inel. Dar Sam nu şi-l petrecu pe deget; căci chiar când îl strângea la piept, îl auzi pe orc zuruind la vale. Sărind dintr-o deschizătură neagră din dreapta, orcul porni în goană chiar spre el. Ajuns la vreo şase picioare de Sam, îşi înălţă capul şi-l zări; Sam îi auzi respiraţia gâfâită şi văzu sclipirea din ochii injectaţi. Orcul se opri ca trăsnit. Căci ceea ce avea în faţa lui nu era un hobbit mic şi speriat, chinuindu-se să ţină sabia fără să-i tremure mâna: ci o formă nemaipomenit de mare şi de tăcută, învelită într-o umbră cenuşie, care se desena ameninţătoare pe lumina tremurătoare din spatele ei; într-o mână ţinea o sabie, a cărei lucire în sine îi provoca o durere amarnică, iar cealaltă mână îi era încleştată la piept, dar ţinea ascunsă în ea o primejdie fără nume, vestitoare de putere şi prevestitoare de moarte.
În prima clipă, orcul se chirci, ca în clipa următoare să scoată urlet înfiorător de teamă, să facă stânga-mprejur şi să fugă înapoi unde a venit. Nicicând vreun câine n-a prins mai mult curaj când duşmanul o şterge cu coada între picioare, ca acum Sam în faţa acestei fugi neaşteptate. Cu un strigăt ţâşni în urma lui.