- Da! Războinicul elf este liber! Vin. Numa’ arată-mi drumul dacă nu vrei să te jupoi de viu!
Orcul însă era la el acasă, sprinten nevoie mare şi bine hrănit. Sam era străin de locul acela, flămând şi frânt de oboseală. Treptele erau înalte, abrupte, şerpuitoare. Încât Sam începu curând să gâfâie. Orcul se făcu iute nevăzut, iar paşii lui nu se mai auzeau decât palid, un lipăit ce urca tot mai sus. Când şi când mai scotea un urlet, pe care ecoul îl purta din zid în zid, dar curând şi aceste sunete încetară.
Sam urcă târâş-grăpiş mai departe. Simţea că e pe drumul cel bun, din care pricină era mult mai în apele lui. Vârî Inelul în sân, strânse cureaua.
- Măi să fie! mormăi ei. Păi dacă pe toţi îi muşcă strechea când dau cu ochii de mine şi de Sting, aş zice că e chiar mai bine decât mi-am dorit. Oricum, din câte-am văzut, Shagrat, Gorbag şi ai lor mi-au făcut aproape toată treaba. Şi-mi vine să cred că în afară de şobolănelul ăla speriat n-a mai rămas nici unu’ viu pe-aici!
La aceste vorbe se opri brusc, parcă s-ar fi izbit cu capul de-un zid de piatră. Căci înţelesul deplin a ceea ce tocmai spusese îl lovi ca o măciucă. N-a mai rămas nici unul viu! Al cui fusese acel îngrozitor urlet de moarte?
- Frodo! Frodo! Stăpâne! strigă el aproape hohotind. Ce mă fac dacă te-au răpus? Uite că vin, vin până sus, în sfârşit, să văd ce-am de făcut.
Şi urcă, urcă tot mai sus. Era întuneric, doar la câte o cotitură ardea o torţă, sau în dreptul unei deschizături ce ducea la alte caturi, şi mai înalte, ale Turnului. Încercă să ţină socoteala treptelor, dar după două sute le pierdu şirul. Acum înainta fără zgomot; căci i se părea că aude nişte voci undeva deasupra, încă destul de departe. Care va să zică mai erau în viaţă şi alţii, în afară de şobolanul ăla.
Şi pe neaşteptate, tocmai când simţea că nu mai are putere sa respire şi nici să-şi mai îndoaie genunchii, treptele se sfârşiră. Se opri şi el şi rămase nemişcat. Vocile se auzeau tare, din apropiere. Sam se uită în jur. Urcase chiar până pe acoperişul plat al celui de-al treilea şi cel mai de sus cat al Turnului; un spaţiu deschis, lat de vreo douăzeci de metri, înconjurat de-un parapet puţin înalt. Scara se termina într-o cămăruţă boltită, chiar în mijlocul acoperişului, cu nişte uşi joase care dădeau spre est şi spre vest. La răsărit, Sam văzu câmpia Mordorului, departe jos, întinsă şi acoperită de întuneric, iar în zare muntele arzând. O nouă răscolire îi frământa puţurile adânci, iar râurile de foc străluceau atât de sălbatic, încât chiar şi la acea depărtare, de multe mile, pălălaia strălumina cu o licărire roşiatică vârful turnului. Spre apus, vederea se oprea la baza măreţului foişor construit în partea din spate a acestei curţi suspendate, îndreptându-şi cornul mult peste creasta munţilor înconjurători. Un ochi de geam răsfrângea lumina. Uşa foişorului era la mai puţin de zece yarzi de unde stătea Sam. Era deschisă, dar înăuntru era întuneric şi tocmai din acea întunecime răzbăteau vocile.
La început Sam nu le ascultă; ieşi în pragul uşii răsăritene şi se uită înjur. I-a fost de ajuns o privire ca să-şi dea seama că aici se dăduse lupta cea mai grea. Hoituri peste hoituri de orci sau de capete şi mădulare retezate. Locul duhnea a moarte. Un mârâit, urmat de o lovitură şi un strigăt, îl făcu să sară înapoi la adăpostul cămăruţei. O voce de orc izbucni mânioasă. Sam o recunoscu de îndată, aceeaşi voce aspră, brutală, rece. Era a lui Shagrat, Căpitanul Turnului.
- Zici că nu te mai duci, hă? Naiba să te ia, Snaga, vierme împuţit! Dacă-ţi închipui că-s chiar atât de hodorogit ca să poţi să mă iei peste picior, greşeşti amarnic. Vino numa’ncoa şi vezi tu cum îţi scot ochii aşa cum i-am scos şi lu’ Radbug mai adineaori. Las’ că vezi tu cum mă socotesc cu tine. Numa’ să vină băieţii ăia: la Shelob te trimit învârtindu-te.
- N-or să vină până nu crapi tu, răspunse Snaga ursuz. Ţi-am zis de două ori pân-acu’ că porcu ăla a lu’ Gorbag a ajuns primu’ la Poartă, nici unu’ d-a noşti n-a ieşit. Nu ş’ cum s-a făcut de-au scăpat Lagduf şi Muzgash, da’ i-au doborât. Am văzut de la o fereastră, zău. Ei au fost ultimii.
- Atunci trebuie să te duci. Eu oricum trebuie să rămân aici. Numa’ că-s rănit. Foasele Negre să-l înghită pe împuţitu’ ăla de răzvrătit Gorbag! Vocea lui Shagrat se pierdu într-o ploaie de sudalme şi blesteme. I-am dat mai mult decât mi-am dat mie, şi el m- înjunghiat, gunoiu’ naibii, înainte să apuc să-l gâtui. Te duci, auzi, sau te sfârtec de viu! Trebuie să-i dai de ştire lui Lugburz, altfel pe amândoi ne pasc Foasele Negre. Da, da, şi pe tine. N-ai să scapi pitindu-te aici.
- Nu mai cobor nici mort scările alea cu toată căpitănia ta cu tot, bodogăni Snaga. Ne! Ţine-ţi labele la fereală de jungher de nu vrei să te trezeşti c-o săgeată-n pântece. N-o să mai fii tu căpitan multă vreme când or auzi Ei ce s-a petrecut aici. M-am luptat pentru Turn cu duhorile alea de şobolani din Morgul şi v-aţi băgat voi doi, căpitani sadea, să mătrăşiţi totu’, scărmănându-vă din pricina prăzii ăleia.
- Gata, mi-a ajuns, mârâi Shagrat. Aveam de îndeplinit o poruncă. Gorbag a început totu’ când a încercat să şterpelească frumuseţea aia de cămaşă.
- Păi atât te-ai dat că eşti mare şi tare că l-ai scos din ţâţâni. Avea oricum mai multă minte decât tine. Nu o dată ţi-a zis că a’ mai primejdioasă din iscoadele astea e încă liberă, da’ n-ai vrut s-asculţi şi pace. Şi nici acu’ nu vrei s-asculţi. Gorgar avea dreptate să m-asculte pe mine. Mişună pe-aici un războinic d-ăla mare, un elf d-ăla setos de sânge, sau un tark din ăia împuţiţi. Vine-ncoa’, ascultă-mă pe mine. Ai auzit clopotu’. A trecut de Veghetori, ş-asta-i treabă de-a tarkilor. E pe scări şi pân’ nu se dă jos d-acolo eu nu cobor. Nici d-aca-i fi nazgûl n-aş coborî.
- Care va să zică aşa stă treaba? urlă Shagrat. Adică faci asta şi nu faci aia? Şi când o fi să vină ăla, o ştergi frumuşel şi mă laşi? Ne, n-ai s-o faci! întâi îţi viermuiesc eu burdihanu’ de n-ai să-l poţi duce.
Orcul mai mic ţâşni pe uşa foişorului. În urma lui ieşi Shagrat, o matahală de orc, cu braţe lungi care atingeau podeaua din pricină că alerga încovoiat de spate. Însă unul dintre braţe atârna fără viaţă şi părea să sângereze; celălalt ţinea strâns o boccea mare şi neagră. În lumina roşie din vârful turnului, Sam, care stătea ascuns în spatele uşii de la scară, apucă să-i vadă chipul hain atunci când trecu pe lângă eclass="underline" era crestat, parcă fusese sfâşiat cu ghearele, şi mânjit de sânge; din colţii lui ieşiţi în afară picura salivă; iar gura îi era rânjită ca un bot de fiară.
Din ascunzătoarea lui, Sam văzu cum îl vânează Shagrat pe Snaga în jurul acoperişului, până când, ferindu-se de matahală, orcul mai mic se repezi cu un scheunat înapoi în foişor şi se făcu nevăzut. Shagrat se opri din fugă. Pitulat în spatele uşiţei dinspre răsărit, Sam îi zări lângă parapet, gâfâind şi chinuindu-se să-şi încleşteze şi să-şi descleşteze laba stângă. Puse bocceaua jos şi cu laba dreaptă scoase un cuţit cu lama lungă şi roşie şi scuipă pe ea. Se apropie şi mai mult de parapet, se aplecă peste el şi privi în jos, la curtea exterioară, aflată mult sub ei. Strigă de două ori, dar nu primi răspuns.
Deodată, în timp ce Shagrat stătea aplecat cu spatele la acoperiş, Sam văzu uluit că unul dintre trupurile răstignite pe jos se mişcă. Se târa. Întinzând o labă, înşfacă bocceaua. Se chinui să se ridice în picioare. În cealaltă labă ţinea o suliţă cu vârful lat şi coadă scurtă, frântă. Era pregătit să o înfigă. Dar chiar în acea clipă îi scăpă un sâsâit printre dinţi, un suspin de durere sau de ură. Cu iuţeala şarpelui, Shagrat alunecă într-o parte, se răsuci şi înfipse lama cuţitului în grumazul duşmanului.