- Te-am prins, Gorbag! strigă el. N-ai crăpat de tot, hă? Ia să isprăvesc acu’ ce-am început.
Sări cu picioarele pe trupul căzut şi îl calcă şi-l tescui cu furie, aplecându-se când şi când ca să-l înjunghie şi să-l sfârtece cu jungherul, în sfârşit, mulţumit de ispravă, îşi dădu căpăţâna pe spate şi lăsă să-i scape din gâtlej un urlet triumfător, bolborosit şi dătător de fiori. Apoi linse lama, o prinse între dinţi şi, luându-şi bocceaua, se îndreptă şchiopătând spre uşa scărilor, care era mai aproape de el.
Sam n-avea timp să stea pe gânduri. Ar fi putut să se furişeze afară pe cealaltă uşă, dar nu fără să fie văzut; şi nici nu ar fi putut să se joace multă vreme de-a pisica şi şoarecele cu orcul acesta înfiorător. Astfel că făcu ceea ce poate era cel mai bun lucru pe care-l putea face: cu un strigăt sări afară din ascunzătoare, chiar în faţa lui Shagrat. Acum nu mai strângea Inelul în pumn, dar îl avea acolo, o putere ascunsă, o ameninţare ce ţinea sub obroc pe toţi sclavii Mordorului; iar în mână se afla Sting, şi sclipirea tăişului orbi ochii orcului precum scăpărarea stelelor haine din îngrozitoarele meleaguri ale elfilor, care umpleau de coşmaruri nopţile tuturor celor din neamul său şi îi făceau să tremure de frică. Unde mai pui că Shagrat nu putea şi să lupte şi să nu lase din labă comoara. Se opri şi rânji, dezvelindu-şi colţii. Şi încă o dată sări într-o parte, aşa cum fac orcii, iar când Sam se repezi la el, ridică bocceaua drept scut. Dar şi drept armă, căci îşi izbi cu putere vrăjmaşul în faţă. Sam se clătină sub lovitură şi, până să apuce să se descebelească din ameţeală, Shagrat trecu pe lângă el şi se năpusti pe scări în jos.
Sam fugi după el blestemând, însă nu ajunse departe. Căci gândul la Frodo îi reveni în minte şi îşi aminti că celălalt orc se întorsese în foişor. Iarăşi trebuia să facă o alegere cumplită şi nu avea vreme să cumpănească la ea. Dacă Shagrat izbutea să iasă, curând avea să găsească ajutoare şi să se întoarcă. Iar dacă se lua pe urmele lui, cine ştie ce era în stare să facă celălalt orc acolo sus. Şi poate că nu-l mai prindea pe Shagrat, sau chiar cădea răpus de el. Făcu iute stânga-mprejur şi fugi înapoi pe scări în sus.
„Mă tem că iar am zbârcit-o, oftă el. Treaba mea însă e să urc mai întâi până sus de tot, orice s-ar întâmpla după aceea.”
Acolo jos Shagrat cobora scările sărind din treaptă-n treaptă, ieşea în curte şi trecea de poartă, purtând cu sine povara sa preţioasă. Dacă Sam l-ar fi putut vedea şi ar fi ştiut ce suferinţă avea să aducă fuga orcului, poate că l-ar fi părăsit curajul. Acum însă nu se gândea la altceva, decât la ultima etapă din căutarea lui. Se apropie prudent de uşa foişorului şi păşi înăuntru. Nimeri în beznă. Dar curând ochii lui scormonitori desluşiră o lumină firavă undeva în dreapta. Venea de la o deschizătură înspre o altă scară, întunecoasă şi îngustă: părea să urce în spirală, urmând peretele interior al zidurilor circulare ale foişorului. Undeva sus licărea o faclă.
Sam începu să urce tiptil. Ajunse la o torţă înfiptă într-un suport deasupra unei uşi în stânga lui, în dreptul unei deschideri ce folosea ca fereastră şi dădea spre apus: unul dintre ochii aceia roşii pe care-l zărise împreună cu Frodo de jos, de la gura tunelului. Sam trecu repede de uşă şi urcă iute spre al doilea cat, stăpânit de teama că putea fi atacat şi că acu-acu are să simtă din spate degete sugrumătoare încleştându-se pe gâtul lui. Ajunse la o fereastră ce dădea spre răsărit şi la o a doua torţă deasupra uşii care dădea într-un coridor străbătând foişorul pe la mijloc. Uşa era deschisă, iar coridorul nu era luminat decât de torţa cu limbi tremurătoare şi de lucirea roşie de afară, filtrată prin crăpătura ferestrei. Aici însă se oprea scara, nu urca mai departe. Sam se furişă în coridor. De o parte şi de alta, câte o uşă scundă, închise şi zăvorite amândouă. Nu se auzea nici un sunet.
- O fundătură, murmură Sam; şi-am mai şi urcat până aici! Ăsta nu poate fi vârful turnului. Şi ce-am să fac?
Coborî în fugă la catul de jos, încercă uşa. Nu se clintea. Urcă iar în fugă; sudoarea îi curgea de pe faţă. Simţea că fiecare minut era preţios, şi uite cum le pierdea unul câte unul; şi nu putea face nimic. Nu-i mai păsa de Shagrat sau de Snaga sau de alt orc prăsit vreodată. Nu-şi dorea decât să fie cu stăpânul său, să-i mai vadă o dată chipul sau să-i mai atingă o dată mâna.
Într-un târziu, vlăguit şi simţindu-se înfrânt fără speranţă, se aşeză pe o treaptă puţin mai jos de intrarea în coridor, şi-şi aplecă fruntea în palme. Era o linişte înfiorătoare peste tot. Torţa care arsese cu flacără mică încă de când sosise el acolo pâlpâi şi se stinse; simţi cum întunericul îl acoperă ca un val uriaş. Şi atunci, spre propria lui uluială, în locul acela care era sfârşitul lungii lui călătorii şi al durerii sale, stârnit de-un simţământ al inimii pe care nu-l putea răspica, Sam începu să cânte.
Vocea lui suna subţire şi tremurătoare în turnul rece şi întunecos: vocea unui hobbit pierdut şi istovit, pe care nici un orc care s-ar fi putut s-o audă n-ar fi luat-o drept vocea limpede a unui senior elf. Sam îngâna melodii vechi de-ale copiilor din Comitat, frânturi din cântecele domnului Bilbo, ce-i veneau în minte asemenea unor întrezăriri palide ale locurilor de acasă. Şi deodată, o putere reînnoită se trezi în el, vocea îi răsună limpede, şi vorbe născocite de el fără trudă se legară în stanţe potrivite cântării simple.
- Dincolo de toate turnurile puternice şi înalte, începu el din nou, dar se opri brusc. Parcă a auzit o voce firavă, răspunzându-i. Acum nu mai auzea nimic. Ba da, ceva-ceva, dar nu voce. Paşi care se apropiau. Şi acum se deschidea încet o uşă în coridorul de deasupra; balamalele scârţâiră. Sam se făcu mic şi ascultă. Uşa se închise cu un bufnet surd şi răsună o voce mârâită de orc care strigă:
- Hei! Tu ăla de colo, şobolan de băligar ce eşti! Isprăveşte cu chiţcăiturile că de nu vin la tine şi n-o să-ţi pice bine. M-auzi?
Nici un răspuns.
- Aşa te vreau, grohăi Snaga. Da’ ia să vin eu să văd ce cloceşti tu acolo.
Balamalele scârţâiră din nou; trăgând cu ochiul de după colţul intrării în coridor, Sam zări o pâlpâire de lumină în cadrul unei uşi deschise şi forma întunecată a unui orc ce tocmai ieşea. Parcă ducea o scară cu el. Aha, se dumiri Sam într-o clipită: în încăperea cea mai de sus a turnului se ajungea printr-un chepeng în tavanul coridorului. Snaga împinse scara în sus, o propti şi urcă, dispărând din vedere.