Sam auzi cum se trage un zăvor şi apoi din nou vocea aceea hidoasă.
- Şezi chitic, c-altfel o păţeşti! Nu mai ai tu mult de trăit în pace, ascultă la mine; da’ dacă nu vrei să-ncepem de-acu’ distracţia, tine-ţi fleanca, auzi? Şi-asta ca să ţii minte ce ţi-am zis!
Se auzi ceva ca un plesnet de bici.
La acest zgomot, mânia din sufletul lui Sam se preschimbă dintr-o dată într-o adevărată furie. Sări în picioare, fugi şi urcă scara ca o mâţă. Capul îi ieşi în mijlocul podelei unei încăperi largi. De tavan atârna o lampă roşie; crestătura îngustă a ferestrei dinspre apus era undeva sus şi întunecată. Ceva zăcea pe podea, lângă peretele de sub fereastră, dar deasupră-i era aplecată o formă neagră, orcească. Forma asta înălţă biciul a doua oară, numai că şfichiul nu se mai abătu.
Cu un strigăt şi strângând pe Sting în pumn, Sam sări pe podea. Orcul se răsuci, dar înainte să apuce să facă vreo mişcare, Sam îi despică de braţ laba în care ţinea biciul. Urlând de durere şi de frică, însă şi disperat, orcul se aruncă spre Sam cu capul înainte. A doua lovitură a lui Sam nimeri mult în lături şi îl făcu să-şi piardă echilibrul, încât Sam căzu pe spate, agăţându-se de orcul care se împiedică de el şi căzu şi el. Dar înainte să apuce să se ridice în picioare, Sam auzi un strigăt şi o bufnitură. În graba lui nebunească, orcul călcase pe treapta de sus a scării şi se prăvălise prin gaura chepengului. Sam nici nu se mai sinchisi de el, ci se repezi la silueta ghemuită pe podea. Era Frodo.
Gol puşcă, zăcea ca leşinat pe o grămadă de zdrenţe jegoase: un braţ îi era ridicat, pentru a-şi feri capul, iar pe o parte a trupului se vedea o urmă urâtă a plesnei biciului.
- Frodo! Domnu’ Frodo, dragu’ meu! strigă Sam aproape orbit de lacrimi. Sunt eu, Sam, am venit! îşi ridică stăpânul pe jumătate Şi-l strânse la pieptul său.
Frodo deschise ochii.
- Oare visez încă? murmură el. Dar celelalte vise au fost îngrozitoare.
- Nu visaţi câtuşi de puţin, stăpâne. E de-adevăratelea. Eu sunt. Am venit.
- Nu-mi vine să cred, spuse Frodo, agăţându-se de el. Adineaori era un orc aici, cu un bici, şi deodată se preschimbă în Sam! Înseamnă că n-am visat când am auzit cântecul ăla acolo jos şi când am încercat să răspund? Tu ai fost?
- Chiar eu, domnu’ Frodo. Aproape că nu mai aveam nici o nădejde. Nu vă puteam găsi.
- Ei, Sam, dragul meu Sam, acum m-ai găsit, spuse Frodo şi se lăsă moale în braţele blânde ale lui Sam, şi închise ochii aşa ca un copil care şi-a găsit liniştea după ce un glas ori o mână dragă i-a alungat spaimele nopţii.
Lui Sam îi venea să şadă aşa la nesfârşit, în starea aceea de neţărmurită fericire; dar nu-i era îngăduit. Nu-i era de ajuns că-şi găsise stăpânul, acum trebuia să încerce să-l salveze. Îl sărută pe Frodo pe frunte.
- Haide! Treziţi-vă, domnu’ Frodo! spuse încercând să pară la fel de vesel ca atunci când dădea la o parte perdelele în Fundătura, în dimineţile de vară.
Frodo oftă, se ridică în capul oaselor şi întrebă:
- Unde suntem? Cum am ajuns aici?
- N-avem timp de poveşti, domnu’ Frodo, până nu ajungem în altă parte. Da’ sunteţi în vârful turnului ăluia pe care l-am zărit împreună de acolo de jos, de la intrarea în tunel, înainte să vă răpească orcii. Când s-a întâmplat asta nu pot spune. Să fi trecut o zi, dacă nu şi mai bine.
- Numai atât? făcu Frodo mirat. Mie îmi pare că au trecut nu ştiu câte săptămâni. Dar de-om avea răgazul, va trebui să-mi povesteşti pe-ndelete. M-a lovit ceva, nu-i aşa? şi am căzut în întunecime şi în vise groaznice şi când m-am trezit a fost încă şi mai rău. Numai orci peste tot în jurul meu. Din câte-mi amintesc, îmi turnau pe gât o licoare înfiorătoare care mă ardea. M-am limpezit la minte, dar mă dureau toate cele şi eram vlăguit. M-au dezbrăcat de toate hainele; după care au venit două ditamai dihăniile şi m-au descusut şi iar m-au descusut, de simţeam că-mi pierd minţile, stăteau aplecate asupra mea, desfătându-se cu chinurile mele şi pipăind tăişul jungherelor. N-am să le pot niciodată uita ghearele şi ochii.
- N-o să le uitaţi dacă o să tot vorbiţi despre ele, domnu’ Frodo. Şi dacă nu vrem să le mai vedem, cu cât o ştergem mai repejor de-aici, cu atât mai bine. Puteţi merge?
- Da, pot, spuse Frodo, ridicându-se încet în picioare. Nu-s rănit, Sam. Doar că mă simt tare istovit şi mă doare uite-aici.
Îşi duse mâna la spate, deasupra umărului stâng. Se ridică în picioare şi lui Sam i se păru că era înveşmântat tot în flăcări: pielea lui Frodo era ca purpura în lumina lămpii de deasupra. Frodo măsură încăperea de două ori în sus şi-n jos.
- Acum e mai bine! spuse cu ceva mai mult curaj în voce. Nu-ndrăzneam să mă mişc atunci când eram lăsat singur sau când venea unul dintre paznici. Şi după aia au început urletele şi păruiala. Dihăniile alea mari se ciorovăiau, pare-mi-se. Din pricina mea şi a lucrurilor mele. Zăceam acolo îngrozit. Şi după aia s-a lăsat o tăcere de moarte şi asta a fost şi mai cumplit.
- Da, s-au ciorovăit, aşa se pare. Vreo două sute de jivine de-alea scârboase trebuie c-au fost aici. Cam mulţi pentru Sam Gamgee, s-ar putea zice. Da’ treaba cu răpusu’ au dus-o ei la bun sfârşit. Noroc chior, trebuie să recunosc, numai că povestea e prea lungă să v-o povestesc d’a fir-a-păr, până n-om ieşi de-aici. Să vedem acum ce-i de făcut. Doar n-o să umblaţi gol-puşcă prin Tărâmul Negru, domnu’ Frodo.
- Mi-au luat totul, Sam. Tot ce-aveam. Înţelegi? Totul! Frodo se ghemui din nou la podea, cu capul plecat, copleşit de disperarea pe care i-o treziseră propriile sale cuvinte, căci îşi dădu seama deodată de proporţiile dezastrului. Căutarea a dat greş, Sam. Chiar şi dacă ieşim de-aici, nu putem scăpa. Numai elfii pot scăpa. Departe, departe, dincolo de Pământul de Mijloc, departe peste Mare. Dacă şi aceea e destul de mare ca să-i ferească de Umbră.
- Nu, domnu’ Frodo, n-au luat chiar tot. Şi n-a dat greş, nu încă. L-am luat, domnu’ Frodo, să-mi fie cu iertare. Şi l-am păstrat bine. E la gâtul meu acum, şi tare mă mai împovărează. Sam scotoci în sân după lanţ şi Inel. Da’ gândesc că trebuie să-l luaţi înapoi.
Acum că sosise această clipă, Sam nu se prea arăta dispus să-i dea stăpânului său Inelul înapoi şi o dată cu el şi povara purtării lui.
Îl ai? întrebă Frodo ca trăsnit. Îl ai aici? Sam, eşti o minune! În clipa următoare, şi în mod cu totul ciudat, vocea lui se schimbă. Dă-mi-l! strigă el, ridicându-se în picioare şi întinzând spre Sam o mână tremurătoare. Dă-mi-l imediat! N-ai voie să-l ai!
- Am înţeles, domnu’ Frodo, spuse Sam oarecum speriat. Uitaţi-l! Trase încet Inelul din sân şi scoase lanţul peste cap. Dar acum vă găsiţi în Ţara Mordor, stăpâne; şi când o fi să ieşiţi o să vedeţi Muntele Cumplit şi toate celelalte. O să vedeţi că Inelul e tare primejdios aici şi tare greu de dus. Dacă-i prea greu, aş putea să vă ajut să-l duceţi, ce ziceţi?
- Nu, nu! strigă Frodo, smulgând Inelul şi lanţul din mâna lui Sam. Nu, n-ai s-o faci, tâlharule! Gâfâia şi se holba la Sam cu ochi măriţi de frică şi duşmănie. Şi deodată, strângând Inelul în pumnul încleştat, rămase înmărmurit. Parcă i se risipea o ceaţă de pe ochi; îşi trecu o mână peste fruntea ce-l durea. Nălucirea aceea hidoasă i se păruse atât de reală, aşa buimăcit cum încă mai era din pricina rănii şi a fricii. Chiar în faţa ochilor săi, Sam se preschimbase din nou într-un orc, care privea pofticios la comoara lui şi încerca să i-o ia, o jivină mică şi scârbavnică, cu ochi lacomi şi gură băloasă. Dar năluca pierise. În faţa Iui era Sam, îngenuncheat, cu chipul schimonosit de durere, ca şi când ar fi fost înjunghiat în inimă; din ochi îi ţâşneau râuri de lacrimi.