- Ah, Sam! strigă Frodo. Ce-am spus? Ce-am făcut? Te rog, iartă-mă! După tot ce-ai făcut tu! Puterea asta îngrozitoare a Inelului e de vină. Ah, ce mi-aş dori să nu fi fost găsit niciodată, niciodată. Dar să nu-ţi faci griji din pricina mea, Sam. Trebuie să port povara până la sfârşit. Altminteri nu se poate. Nu poţi să te pui între mine şi soarta asta.
- Bine, domnu’ Frodo, spuse Sam, ştergându-se cu mâna la ochi. Am priceput. Da’ pot încă să vă ajut, nu-i aşa? Trebuie să vă scot de-aici. Acum, pe loc, pricepeţi? Numa’ că vă trebuie nişte veşminte şi-o armă, după care ceva de-ale gurii. Hainele or să fie cel mai uşor de găsit. Şi pentru că suntem în Mordor, am face bine să ne îmbrăcăm după cum e portul pe-aici; oricum tot n-avem de-ales. Mă tem că va trebui să vă îmbrăcaţi cu haine orceşti, domnu’ Frodo. Şi eu aşijderea. E mai bine să ne potrivim la îmbrăcăminte dacă mergem împreună. Până una-alta, înveliţi-vă în asta!
Sam desprinse mantia cenuşie din pafta şi i-o puse lui Frodo p umeri. Apoi îşi dădu raniţa jos din spinare şi o lăsă pe podea. O scoase pe Sting din teacă. Tăişul ei abia dacă licări.
- Era să uit de asta, domnu’ Frodo! Nu au luat totul! Mi-aţi dat-o mie pe Sting, dacă mai ţineţi minte. Şi sticluţa Doamnei. Le mai am pe amândouă. Dar mai lăsaţi-mi-le puţin, domnu’ Frodo. Trebuie să mă duc să văd ce mai găsesc. Rămâneţi aici. Mai umblaţi puţin ca să vă dezmorţiţi picioarele. Mă întorc degrabă. Nu va trebui să mă duc prea departe.
- Fii cu băgare de seamă, Sam! Şi nu zăbovi! Or mai fi rămas în viaţă niscai orci şi stau la pândă.
- Trebuie să-mi încerc norocul, spuse Sam. Se duse la gaura chepengului şi dispăru în jos pe scară. Dar reapăru aproape imediat. Aruncă pe podea un cuţit cu lama lungă. Poate să aveţi nevoie de el, zise. A murit ăla de v-a biciuit. Şi-a frânt gâtu’ cu graba aia a lui, aşa mi se pare. Acuma trageţi scara în sus, dacă puteţi, domnu’ Frodo; şi n-o mai coborâţi decât când o să mă auziţi spunând parola. O să strig Elbereth. Cum spun elfii. Nici un orc n-ar rosti vorba asta.
Frodo rămase o vreme şezând acolo şi tremurând, cu mintea bântuită de spaime cumplite. Apoi se ridică, se înfăşură strâns în mantia elfă şi, ca să-şi îndrepte mintea spre alte lucruri, începu să umble de colo-colo iscodind şi cercetând fiecare cotlon al închisorii lui.
N-a trecut mult, cu toate că din pricina spaimei, lui i se păruse a fi trecut cel puţin un ceas, până auzi vocea lui Sam chemând în Şoaptă de jos: Elbereth, Elbereth. Frodo coborî scara uşoară. Sam urcă gâfâind, aducând pe cap o legătură mare. O lăsă să cadă la podea cu bufnet.
- Haideţi, repejor, domnu’ Frodo! A trebuit să răscolesc puţin până să găsesc ceva îndeajuns de mic pentru d-alde noi. O să trebuiască să ne descurcăm cu ce avem. Dar să ne grăbim. N-am dat peste nici un suflet viu şi n-am văzut nimic care să-mi dea de bănuit , numa’ că nu sunt în apele mele. Simt că locul ăsta e vegheat. De ce simt asta, nu ştiu, da’ treaba stă cam aşa: e ca şi cum unu’ din Călăreţii ăia înaripaţi şi îngrozitori a dat târcoale pe-aici, undeva sus în beznă, unde nu poate fi văzut.
Desfăcu legătura. Frodo privi cu scârbă la veşmintele dinăuntru, dar avea ce face: ori se îmbrăca, ori umbla despuiat. Era acolo o pereche de pantaloni lungi dintr-o ţesătură păroasă, făcută din cine ştie ce blană jegoasă de animal, şi o tunică din piele soioasă. Le trase pe el. Peste tunică îmbrăcă o za din împletitură îndesată, cam scurtă pentru un ditamai orcul, dar prea lungă şi grea pentru Frodo. Îşi strânse mijlocul într-un brâu de care era prinsă o teacă scurtă şi în aceasta din urmă se găsea o sabie cu lama lată. Sam adusese mai multe coifuri orceşti. Frodo găsi unul care i se potrivea destul de bine, o cască neagră cu marginea de fier şi cu inele de fier acoperite cu piele, pe care era pictat în roşu Ochiul Rău, deasupra apărătoarei de nas ce semăna cu un cioc.
- Uniforma ălora din Morgul, din care purta şi Gorbag, era mai potrivită şi mai bine croită, spuse Sam, numa’ că nu s-ar face, zic eu, să ne ducem cu însemnele lor în Mordor, după tot ce s-a-ntâmplat aici. Aşa, domnu’ Frodo, ia să vă văd. Un orculeţ sadea, dacă nu-s prea îndrăzneţ - adică aşa aţi arăta dacă am izbuti să vă acoperim faţa cu o mască, dacă v-am lungi braţele şi v-am crăcăna picioarele. Uite aici ceva ce o să mai acopere din cacealma, zise Sam şi îi puse lui Frodo pe umeri o mantie neagră largă. Acum chiar sunteţi gata! Când plecăm luăm şi-un scut.
- Şi tu, Sam? Ziceai că o să ne potrivim la haine.
- Ştiţi, domnu’ Frodo, am stat şi am cugetat că nu ar fi bine să las aici lucrurile mele, şi nici nu le-am putea şterge urma. Iar zaua asta orcească n-am cum s-o trag peste hainele mele, înţelegeţi? Aşa că o să mă acopăr, şi-asta-i tot.
Se lăsă pe vine ca să împăturească mantia elfă. Făcu din ea un pacheţel neaşteptat de mic, pe care-l vârî în raniţa de pe podea. Se ridică, luă raniţa în spate, îşi puse un coif orcesc pe cap şi se înveli în altă mantie neagră.
- Aşa! zise. Acum ne potrivim cât de cât. Şi trebuie s-o luăm din loc!
- Nu pot să merg tot alergând, Sam, spuse Frodo cu un zâmbet timid. Ai aflat cumva dacă sunt hanuri pe drum? Sau ai uitat că mai trebuie să şi mâncăm şi să bem?
- Iertăciune, da’ am uitat! recunoscu Sam. Fluieră descumpănit. Bată-mă să mă bată, domnu’ Frodo, da’ după ce-aţi dispărut nici c-am mai ştiut de foame şi sete! Nu ştiu de când n-am mai pus strop de apă ori fărâmă de mâncare în gură. Am uitat de toate astea tot încercând să vă găsesc. Ia staţi! Ultima oară când m-am uitat în raniţă încă mai aveam destul din pâinea şi merindele pe care ni le-a dat Căpitanul Faramir, ca să mă ţină pe picioare vreo două săptămâni la nevoie. Cât despre licoare, n-a mai rămas nici un strop din puţinul pe care-l mai aveam. N-o să ne ajungă nicicum la amândoi. Da’ orcii ăştia nu mănâncă şi ei, nu beau? Te pomeneşti că îşi duc zilele numa’ cu duhori şi otravă?
- Ba mănâncă şi beau şi ei, Sam. Umbra care i-a adus pe lume e-n stare doar să batjocorească, nu şi să zămislească ceva nou cu de la sine putere. Aş zice că orcilor ăstora nu le-a dat viaţă. Ci doar i-a prăpădit şi i-a pocit; şi dacă e să trăiască, trebuie s-o facă asemenea oricărei alte vietăţi. Se mulţumesc şi cu apă puturoasă şi carne stricată dacă nu găsesc ceva mai bun, dar nici vorbă de otravă. Mi-au dat şi mie să mănânc, aşa că sunt mai întremat decât tine. Nu se poate să nu găsim ceva de-ale gurii pe-aici.
- N-avem vreme de pierdut cu căutatul, protestă Sam.
- Să ştii că lucrurile nu stau chiar atât de rău pe cât crezi. A dat şi peste mine puţin norocul cât ai fost tu plecat. N-au luat chiar totul, într-adevăr. Mi-am găsit traista cu mâncare printre zdrenţele de pe podea. Au întors-o cu fundu-n sus, de bună seamă. Da-mi vine să cred că nu le-a plăcut cum miroase şi cum arată lembasul, chiar mai puţin decât lui Gollum. L-au împrăştiat peste tot, l-au călcat în picioare, dar am reuşit să strâng fărâmele. Nu-i cu mult mai puţin decât ceea ce ţi-a rămas ţie. Însă merindele de la Faramir le-au luat toate şi mi-au spart butelca de apă.
- Atunci asta e. Avem destul pentru început. Numa’ cu apa o să fie belea. De-acuma haideţi, domnu’ Frodo! S-o întindem, altfel nici un lac întreg de apă n-o să ne fie de folos!
- Nu plecăm până nu îmbuci ceva, Sam. Nu mă urnesc de-aici. Uite, ia prăjitura asta elfească şi bea ce ţi-a mai rămas în butelcă! Toată povestea asta e atât de zadarnică, încât n-are rost să ne facem griji pentru ziua de mâine. Poate că nici n-o să mai fie o zi de mâine. Porniră, în sfârşit. După ce coborâră scara, Sam o luă şi o puse coridor, lângă trupul făcut grămadă al orcului mort. Scara cealaltă era cufundată în întuneric, dar de pe acoperiş se mai zărea încă strălucirea Muntelui, cu toate că începuse să se stingă, preschimbându-se într-un roşu-mohorât. Culeseră două scuturi care le întregea costumaţia şi plecară mai departe.