Pe scara cea mare de jos pasul lor şovăi. Încăperea aceea din vârful foişorului unde se reîntâlniseră le devenise aproape familiară: acum însă ieşiseră din nou la loc deschis, unde teroarea se furişa de-a lungul zidurilor. O fi părut totul mort în Turnul din Cirith Ungol, dar spaima şi răul mai sălăşluiau încă aici.
Când ajunseră la uşa care da în curtea exterioară, se opriră. Chiar şi de acolo unde stăteau simţeau împotrivindu-li-se duşmănia Veghetorilor, formele acelea negre şi tăcute, aşezate de-o parte şi de alta a porţii prin care se întrezărea pălălaia din Mordor. Îşi croiră drum printre hoiturile hidoase şi cu fiecare pas pe care-l făceau înaintarea le era tot mai grea. Nici n-apucară să se apropie de bolta porţii, când fură siliţi să se oprească din nou. De-un deget de-ar fi încercat să meargă mai departe, nu făceau decât să-şi tortureze şi să-şi vlăguiască voinţa şi mădularele.
Frodo nu avea putere pentru o astfel de bătălie. Se lăsă moale la pământ, murmurând:
- Nu pot să merg, Sam. Simt că leşin. Nu ştiu ce m-a apucat.
- Eu ştiu, domnu’ Frodo. Ţineţi-vă tare! Poarta e de vină. E ceva necurat acolo. Da’ eu am pătruns prin ea şi am de gând să şi ies. Nu poate fi mai primejdios decât prima dată. Acum, haideţi!
Sam scoase încă o dată din sân sticluţa elfă, dată de Galadriel. Parcă pentru a-i răsplăti curajul şi a da strălucire credincioasei lui mâini maronii de hobbit care făptuise asemenea fapte vitejeşti, clondirul strălumină dintr-o dată, încât întreaga curte cufundată în umbră se lumină de o scăpărare orbitoare ca de fulger; numai că fulgerul acesta nu se stinse.
- Gilthoniel, A Elbereth! strigă Sam. Fără să ştie de ce, gândul lui se întorsese brusc la elfii din Comitat şi la cântecul care-l alungase din pădure pe Călăreţul Negru.
- Aiya denion ancalima! strigă Frodo din spatele lui.
Puterea Veghetorilor se frânse la fel de neaşteptat ca o coardă întinsă care plesneşte. Şi cei doi hobbiţi aproape căzură în nas. În clipa următoare o rupseră la fugă pe poartă afară, printre cei doi coloşi aşezaţi, cu ochii lor scăpărători. Se auzi o trosnitură. Cheia de boltă a arcului porţii se prăbuşi aproape să le cadă în cap, zidul de deasupra se crăpă şi se nărui la pământ. Cât p’aci să-i îngroape de vii. Se auzi bătaia unui clopot şi dinspre Veghetori se înălţă un vaiet ascuţit şi înfiorător. I se răspunse de sus, din întunecime Şi din cerul negru ca smoala o formă înaripată se năpusti în jos ca o săgeată, sfâşiind norii cu un ţipăt de groază.
II
Tărâmul Umbrei
Sam mai avea atâta minte cât să vâre sticluţa înapoi în sân.
- Fugiţi, domnu’ Frodo! strigă el. Nu, nu pe-acolo! E o scurtătură râpoasă peste perete. După mine!
Fugiră în jos pe drumul ce pornea de la poartă. Din cincizeci de paşi, ocolind strâns o stană ieşită mult în afară, dispărură din raza de vedere a Turnului. Scăpaseră, de data asta. Se lipiră de stâncă, respirară adânc şi-şi apăsară piepturile cu mâinile. Cocoţat pe zid, lângă poarta prăbuşită, nazgûlul îşi trimitea în văzduh ţipetele vestitoare de moarte, făcând stâncile să răsune de ecou.
Cuprinşi de groază, hobbiţii porniră împleticit mai departe. Curând drumul coti brusc din nou spre răsărit, aducându-i încă o dată, preţ de o clipă înfiorătoare, în dreptul Turnului. Străbătând cât puteau de iute bucata aia de drum, hobbiţii priviră peste umăr şi văzură uriaşa siluetă neagră ţuţuiată pe meterez; apoi se prăvăliră printre pereţii mari de stâncă printr-un pripor ce cobora abrupt pentru a se uni cu drumul dinspre Morgul. Ajunseră la punctul de întâlnire a drumurilor. Nici urmă de orci şi nici nazgûlul nu primise încă răspuns la strigătul lui; dar hobbiţii ştiau că tăcerea nu putea dura mult. Vânătoarea avea să înceapă din clipă în clipă.
- N-o să reuşim, Sam. Dacă am fi orci adevăraţi, ar trebui să ne avântăm înapoi spre Turn, nu să fugim de el. Primul duşman cu care o să ne întâlnim o să ne recunoască pe loc. Trebuie să părăsim drumul ăsta într-un fel sau altul.
- Da’ n-avem cum, decât dac-am fi înaripaţi.
Feţele răsăritene ale munţilor Ephel Dúath erau pieptişe, stâncile şi prăpăstiile prăvălindu-se în viroaga neagră cuprinsă între aceşti pereţi şi creasta interioară. Nu departe de locul de întâlnire a drumurilor, după încă un repeziş, un pod de piatră suspendat trecea peste hău, ducând drumul mai departe între ravenele şi grohotişurile Morgulului. Strângându-şi disperaţi puterile, Frodo şi Sam se repeziră pe pod; dar n-apucară să ajungă în partea cealaltă, când auziră semnalul de începere a vânătorii. Departe, în urma lor şi mult deasupra, pe coasta muntelui, se înălţa ameninţător Turnul din Cirith Ungol, ale cărui pietre luceau stins. Dintr-o dată, clopotul său aspru răsună din nou, apoi se dezlănţui într-o rafală cutremurătoare. Cornii chemau. Şi de dincolo de capătul crestei răsunară strigăte de răspuns. În viroaga întunecată, feriţi de strălucirea orbitoare şi ucigătoare a Orodrúinului, Frodo şi Sam nu puteau zări nimic în faţă, dar de-acum auzeau tropăitul picioarelor cu încălţări de fier, iar pe drum răsuna dupăitul repezit al copitelor.
- Repede, Sam! Să trecem dincolo! strigă Frodo.
Se căţărară pe parapetul jos al podului. Din fericire, coborâşul în viroagă era scurt, căci coastele Morgaiului se înălţau aici până aproape la nivelul drumului; dar era prea întuneric pentru ca ei să-şi dea seama cât de adâncă era prăpastia.
- Gata, domnu’ Frodo, am pornit-o, spuse Sam. Cu bine!
Şi îşi dădu drumul la vale. Frodo îl urmă. Şi în timp ce se prăvăleau, auziră iureşul călăreţilor ce goneau peste pod şi răpăitul picioarelor orceşti care fugeau după ei. Dar Sam ar fi izbucnit în râs dacă ar fi îndrăznit. Căci, după toată frica lor că îşi vor frânge oasele în cine ştie ce stânci nevăzute, se pomeniră picând cu o bufnitură şi-un trosnet, la mai puţin de douăsprezece picioare mai jos, în ultimul lucru la care s-ar fi putut aştepta: o încâlcire de tufăriş spinos. Sam rămase pironit locului, sugându-şi încet mâna zgâriată.
După ce se stinse şi ultimul zgomot al copitelor şi picioarelor, îndrăzni să şoptească:
- Să fiu al naibii, domnu’ Frodo, da’ nu ştiam că în Mordorul ăsta poate creşte ceva! Da’ şi dac-aş fi ştiut, la aşa ceva nu m-aş f, gândit. Cum îi simt eu, spinii ăştia-s lungi de-un picior. Mi-au pătruns prin toate cele. Măcar de mi-aş fi pus cămaşa aia de zale pe mine!
- Zaua orceasă nu te fereşte de ghimpii ăştia, spuse Frodo. Nici măcar pieptarul de piele nu-i mare scofală.
Avură de furcă să iasă din desiş. Spinii şi mărăcinii erau tari ca drotul şi se agăţau de ei ca nişte gheare. Mantiile se sfâşiaseră şi se flenduriseră până să apuce ei să se descâlcească de acolo.
- Şi acum în jos, Sam, şopti Frodo. Jos în vale, repede, apoi o luăm spre miazănoapte de cum găsim o cale.
Ziua venea din nou peste lumea de afară şi departe, dincolo de negurile Mordorului, Soarele se înălţa peste orizontul răsăritean al Pământului de Mijloc; aici jos însă întunericul era la fel de adânc ca noaptea. Muntele dospea în străfunduri şi îşi scuipa focurile afară. Strălucirea orbitoare pălea în stânci. Vântul răsăritean care suflase de când plecaseră ei din Ithilien părea să fi murit. Încet, cu trudă nemăsurată, începură să coboare, bâjbâind, împiedicându-se, ajutându-se de mâini, printre bolovani şi mărăcini şi vreascuri, prin umbrele oarbe, în jos, tot mai jos, până nu mai avură unde cobori.