Ajunseserăm deja la unul dintre panourile ornamentale, din sticlă, care flancau intrarea principală. Era spart, ca și ferestrele, dar nimeni nu se gândise să-l baricadeze, iar vraja noastră protectoare împiedica intrarea manifestanților. Bineînțeles, pe noi nu ne afecta. Am pășit afară pe peronul din fața intrării, chiar dinaintea șirului de trupuri menit să ne țină înăuntru.
Nu mai puteam să înaintăm. Scările erau înțesate până la refuz. În primele secunde, nici nu furăm observați. Barney atinse umărul unui adolescent cu tuleie pe față.
— Scuză-mă, spuse de la înălțimea lui impunătoare. Îmi permiți?
Smulse din mâna nespălată pancarta, puse pătura peste ea și începu să agite acest improvizat steag de pace. Steagul avea o culoare verde bolnavă.
Prin mulțime trecu un fel de icnet, ca o pală de vânt înaintea furtunii. Lângă mine, sub mine, am văzut chipuri și chipuri și chipuri, unduind în întunericul din spatele focurilor de spiriduși. Nu cred că doar graba și prejudecățile mele îi făceau să arate ireali.
Ați auzit, desigur, multe despre bărbații pletoși, femeile tunse prea scurt, trupurile nespălate și învelite în zdrențe. Asemenea figuri erau prezente aici în număr mare. În afară de ei, am identificat obișnuiți radicali cu bărbi sure, trepăduși ai campusurilor, huligani, șomeri, vandali, Adevărați Credincioși, și alții. Dar erau și mulți băieți și fete curăței, bine îmbrăcați și foarte serioși. Apoi și curioși care nici ei nu știau cum ajunseseră aici. Și fiecare era înalt, scund sau potrivit de statură, gras, slab sau normal, bogat, sărac sau aparținând clasei mijlocii, deștept, prost sau de inteligență medie, heterosexual, homosexual sau mai știu eu ce, talentat în unele domenii, afon în altele, interesat de unele lucruri, plictisit de altele, fiecare cu un infinit bagaj de amintiri, vise, speranțe, orori, iubiri — fiecare cu un suflet.
Asemănarea dintre ei apărea mai întâi în lozincile de pe pancarte. N-am numărat câte afișau SFÂNTUL IOAN 13, 34 sau EU, IOAN 2, 9-l1 sau alte pasaje de acest gen; nici câte purtau texte sau anumite variații ale lor cum ar fi: IUBEȘTE-L PE APROAPELE TĂU sau, simplu, IUBEȘTE; oricum, multe, multe se repetau. Altele, însă, erau mai puțin plăcute:
DEMATERIALIZAȚI–I PE MATERIALIȘTI!
PLÂNGEȚI, FĂURITORI DE ARME!
ÎNCETAȚI SĂ MAI FURNIZAȚI POLIȚIEI COARNE DE DRAC!
UCIDEȚI–I PE UCIGAȘI, URÂȚI–I PE CEI CE URĂSC, DISTRUGEȚI–I PE DISTRUGĂTORI!
ÎNCHIDEȚI ACEASTĂ FABRICĂ!
Și astfel fețele — și chiar mai rău, creierele din spatele lor — deveniseră doar pancarte purtând sloganuri.
Nu mă înțelegeți greșit! Nu mi-ar plăcea prea mult un tânăr care n-a simțit niciodată imboldul de a-l lovi pe Dumnezeul Lucrurilor Care Așa Trebuie Să Rămână, de a trage un șut în burta lui grasă. Este destul de rău că majoritatea oamenilor, pe măsură ce îmbătrânesc, pierd această dorință și se îngrașă și ei. De multe ori, Sistemul este insuportabil de îngâmfat și stupid, iar mâinile lui, care se împreunează atât de pios, sunt adesea pătate de sânge.
Și totuși… totuși… el este singura barieră existentă între noi și Evul Mediu ce va încerca să-l răstoarne, până când va apărea un alt Sistem, probabil mai rău, care să reinstaureze ordinea. Nu vă amăgiți că așa ceva nu se va întâmpla. Libertatea este un lucru minunat atâta timp cât nu devine libertatea altcuiva de a intra în casa ta ca să-i ucidă, să-i fure, să-i înrobească și să-i violeze pe cei la care ții. Atunci îl veți accepta pe primul satrap care promite să readucă în viață ordinea și voi înșivă îi veți încredința paloșul și cnutul.
În consecință, cel mai bun lucru este să apărăm ceea ce avem. Oricât ar fi de imperfect, acest ceva funcționează și ne aparține, ne-a modelat și, chiar dacă s-ar putea să nu-l înțelegem pe deplin, cu siguranță că îl înțelegem mai bine decât pe ceva străin și nemaiîncercat. Dacă muncim din greu, dacă gândim serios și dacă avem multă bunăvoință, s-ar putea să-l și îmbunătățim.
Nu veți obține — categoric, nu — îmbunătățiri de la tinerii teroriști sălbatici, care ne-ar împinge, dintr-un singur salt, în afara regatului experienței acumulate cu atâta durere; sau de la dogmaticii ce se agață de lozincile mișcărilor reformiste valabile acum două generații sau chiar acum două secole; ori de la studenții din anul doi, convinși că au răspunsuri la toate problemele sociale cu care și-au bătut capul oameni ca Hammurabi, Moise, Confucius, Aristotel, Platon, Marcus Aurelius, Thomas d’Aquino, Hobbes, Locke, Voltaire, Jefferson, Burke, Lincoln și mulți alții.
Dar destul cu asta. Nu sunt un intelectual; încerc și eu să gândesc. Mă deprima să-i văd pe oamenii aceia, în majoritate bine intenționați, transformați în uneltele unui grup restrâns al cărui țel era să distrugă totul.
XXII
Icnetul se repetă ca un oftat gutural, aproape un mârâit. Bărbații aflați cel mai aproape făcură un pas spre noi. Barney flutură steagul.
— Așteptați! strigă el, cu o tunătoare voce de bas, care acoperea orice alt zgomot. Armistițiu! Haideți să discutăm! Aduceți-l pe conducătorul vostru!
— Nu avem nimic de vorbit, ucigașilor! urlă o fată grăsuță.
Repezi spre mine pancarta pe care o ținea. Înainte de a mă lăsa în jos ca să-mi feresc capul, am văzut că pe ea scria PACE ȘI FRĂȚIE. Cineva începu să cânte; foarte repede îl urmară și ceilalți.
„Jos cu Diotref! Jos cu Diotref! Jos cu Diotref!”
M-a săgetat neliniștea. Deși Diotref abia dacă este pomenit în cea de-a treia Epistolă a lui Ioan, ioaninii din zilele noastre au făcut din el un simbol al bisericilor care se opun mișcării lor (fără îndoială că, pentru inițiați și adepți, personajul mai însemna și altceva). Incredibil de copleșitoarea majoritate a simplilor rebeli nici măcar nu se obosiseră să înțeleagă asta. Pentru ei, Diotref devenise numele hulitei autorități seculare, sau al oricui le stătea în cale. Asemenea cuvinte hipnotizaseră deja mai multe mulțimi, împingându-le spre o frenezie distructivă.
I-am luat fetei pancarta, mi-am ferit ochii de unghiile ei și mi-am dus mâna la lanternă. Dar pe neașteptate situația se schimbă. Se auzi un clopot. Răsună un strigăt. Amândouă aveau o tonalitate joasă, dar reușeau să domine larma în creștere.
— Pace. Umpleți-vă inimile de dragoste, fii ai mei. Stați liniștiți în prezența Duhului Sfânt.
Atacatoarea mea se retrase. Ceilalți, care ne împingeau înăuntru, își slăbiră presiunea. Prin mulțime trecu un geamăt, devenind aproape extatic înainte de a se stinge. Ridicându-mi privirile, l-am văzut pe preot apropiindu-se.
Se deplasa cu clopotul într-o mână, ținându-se de crucifixul imens în formă de T și stând pe piedestalul acestuia. Astfel, Isus pironit pe crucea suferinței venea înaintea lui. Nu era nimic straniu în asta, m-am gândit nebunește, cu excepția faptului că toate celelalte biserici ar considera un sacrilegiu să dea o formă laică semnului central al credinței lor, să îndrepte asupra lui o vrajă antigravitațională și să-l utilizeze ca pe orice coadă de mătură. Totuși, spectacolul era ciudat de impresionant. Semăna cu o personificare a acelui Altceva în jurul căruia este axat gnosticismul.
Eu unul privisem „secretul inefabil” al ioaninilor ca pe o balivernă îngrozitoare. În seara asta însă am știut mai bine despre ce era vorba. Acolo se afla ceva mai mult decât niște simple emanații paranormale. Fiecare nerv al organismului meu de vârcolac simțea asta. Nu credeam că Puterea în cauză venea de la Cel Preaînalt. Dar atunci, de unde?