Dar dacă erai evreu, ioaninii te scoteau din context și îți aruncau în față fraze de genuclass="underline" „Mulți înșelători au apărut în această lume și susțin că Isus Cristos nu s-a arătat în carne și oase. Omul ăsta este un înșelător și un anticrist.” Vedeai înfiripându-se în jurul tău vechiul coșmar al antisemitismului.
Puțin jenat, m-am întors spre Bill Hardy, paracelsusul-șef al nostru, care stătea pe o masă de experiențe și-și bălăbănea picioarele.
— Câtă substanță ai produs? l-am întrebat.
— Vreo cincizeci de galoane (Unitate de măsură egală cu 4,54 litri), răspunse el arătându-mi-le cu degetul.
— Oho! Fără să folosești alchimia?
— Absolut. Doar printr-o strictă interacțiune moleculară. Recunosc că a fost un noroc să avem la îndemână ingredienții de bază.
M-am strâmbat, amintindu-mi de mostra oribilă pe care o produsese când pusesem la cale planul.
— Pe Midgard, cum de s-a întâmplat una ca asta?
— Ei bine, departamentul de producție se ocupă — se ocupa — de satisfacerea unor comenzi foarte mari, mă lămuri el. De exemplu, un lanț de lăptării dorea o cantitate mare de substanță care să prevină alterarea laptelui. Cunoști procesuclass="underline" se împiedică, într-o eprubetă, producerea unei reacții pe care n-o dorești, și se face o vrajă simpatetică pentru a se obține același efect în containerele cu produsul respectiv. Apoi, guvernul încearcă să țină sub control populația de sconcși din statele vestice și…
Se întrerupse când intră Ginny.
Ochii ei sclipeau. Își ținea bagheta magică precum o Valkyrie sabia.
— Totu-i pregătit, băieți. Vocea îi răsuna metalic. Să mergem.
Barney își ridică trupul masiv. L-am urmat spre containere. Erau cutii obișnuite, de un galon, ca acelea în care se vinde diluantul pentru vopsea, dar pe ceara sigiliului fusese aplicată pecetea lui Solomon, iar eu simțeam instinctiv forțele paranormale care pluteau în jurul lor. În același timp, mi se părea puțin deplasat ca ditamai cercetătorii să le încarce pe niște cărucioare și să le care ca niște salahori.
Ike și echipa lui mă însoțiră în atelierul meu. Aparatul pe care-l improvizasem nu părea prea impresionant. De fapt, era o monstruozitate alcătuită din sârme, bobine și cabluri care înconjurau un generator electric pus în mișcare de un motor cu benzină. Uneori, pentru un experiment ai nevoie de mai multă energie decât poate furniza rețeaua electrică atât de grijuliu ascunsă publicului.
Ca să montez toate acele cabluri fusesem nevoit să îndepărtez ecranele magnetice ale generatorului. În consecință, aveam acolo o grămadă de fier magnetizat; nici o vrajă n-ar fi putut acționa în imediata ei apropiere. În această după-amiază, Ike fusese în elementul său, ajutându-mă să pun pe roate imensa masă de metal. Și acum, când o împingea de-a lungul holului și pe trepte, se simțea la fel.
Fără îndoială că, uneori, își dorea ca oamenii să nu fi descoperit metodele de a îndepărta influențele care, încă de la sfârșitul Epocii Bronzului, controlau forțele paranormale. Nu era ortodox; credința sa nu-l împiedica să aibă de-a face cu magia incantatorie. Dar nu era nici reformat sau neohasidic, ci evreu conservator: Putea să folosească obiecte pe care alții le supuseseră, dar nu avea voie să dea naștere el însuși unor farmece. Bravo lui dacă, asta fund situația, reușea să fie un supraveghetor foarte bun și apreciat.
Ike construise în garaj un sistem de scripeți. Ceilalți membri ai echipei se aflau deja pe acoperiș. De acolo, Ginny lansa canistrele. Acestea pluteau în aer, în afara razei de acțiune a distorsiunilor magnetice pe care le iscă generatorul atunci când îi acordarăm puterea. Barney aduse mașinăria până lângă luminator. Asta ne punea în imposibilitatea de a mai zbura pe mătură sau sub influența vreunui descântec. Urcarăm deci pe o scară de frânghie.
— Gata? întrebă Barney.
În lumina slabă și pâlpâitoare, i-am văzut fața strălucind de transpirație. Dacă dădeam greș, ar fi plătit oalele sparte. Iar consecințele erau imprevizibile.
Am verificat legăturile.
— Da, nu s-a dezlipit nimic. Dar hai mai întâi să aruncăm o privire în jur.
M-am apropiat de Ginny, care stătea după parapetul puțin înalt. Sub noi se agita mulțimea, chipuri și pancarte îndreptate cu ură în sus. Asediatorii observaseră containerele plutitoare și știau că se pregătește ceva. În spatele altarului său, inițiatul Marmiadon lucra la întărirea câmpului defensiv. Îi auzeam vocea, pe deasupra freamătului asediatorilor, rostind frânturi de frază, cuvinte necunoscute: …Heliphomar Mabon Saruth Gefutha Enunnas Sacinas… Focurile spiridușilor luminau mai intens. Aerul clocotea și pârâia de energie. Am simțit o pală de ozon, ca înaintea unei furtuni.
Iubita mea zâmbea puțin melancolic.
— Cât de mult i-ar plăcea asta lui Svartalf, spuse ea.
Barney veni lângă noi.
— Ar fi mai bine să începem. O să le mai acord o ultimă șansă.
Apoi strigă același avertisment ca mai înainte. Protestele iscate îi acoperiră cuvintele. Manifestanții începură să arunce cu pietre și putreziciuni.
— Okay, mârâi Barney, furios. Dă-i drumul!
M-am întors la generator și, lăsând circuitele deschise, am pornit motorul, care vibră și tuși. Gazele lui cumplite mă făcură să mă bucur că scăpasem de dependența față de motoarele cu combustie internă. Văzusem niște automobile — așa se numeau — fabricate în jurul anului 1900, cu puțin înainte de primele zboruri pe cozi de mătură. Credeți-mă, locul lor este în muzee — ca să fim mai exacți, sunt adevărate instrumente de tortură.
Vocea clară a lui Ginny mă readuse la realitate. Aranjase canistrele pe poziție. Nu le mai puteam vedea, deoarece, distanțate la intervale egale, pluteau la trei metri deasupra manifestanților. Ginny tăie aerul cu bagheta magică. Eu am apăsat pe comutatorul principal.
Nu, n-am folosit vrăji ca să eliberăm perimetrul fabricii „Nornwell”! Am folosit tocmai absența vrăjilor. Intensitatea curentului din cablurile generatorului creă destul magnetism ca să anuleze orice vrăji — atât ale noastre cât și ale lor — pe o rază de o sută de metri.
Depozitasem în camere ecranate magnetic toate dispozitivele care ar fi putut fi afectate de acest lucru. Prevenisem în mod repetat mulțimea că eram pe cale să facem o experiență de transportare a unor lichide posibil periculoase. Nici o lege nu ne obliga să adăugăm că aceste lichide se aflau în canistre superpresurizate, care vor exploda și vor împroșca lichidul în momentul când vraja restrictivă va fi anulată.
De fapt, exagerasem riscul pe care-l anunțasem… Încercând să evităm orice suferințe pentru invadatori. În acele containere nu se afla nimic nociv. Toate componentele cât de cât toxice erau prezente în concentrații prea mici ca să aibă importanță, deși cineva cu miros normal s-ar simți avertizat de la depărtare. Realizasem un amestec inofensiv de substanțe cum ar fi butii mercaptan, acid butiric, metanetiol, skatol, cadaverină, putresceină… ei bine, da, amestecul organic era penetrant — dacă-ți cădeau pe piele câteva picături, duhoarea nu dispărea o săptămână sau două…
Mai întâi auzirăm țipetele. Am avut la dispoziție un moment ca să exult. Apoi a venit miasma. Uitasem să-mi pun masca de gaze și, chiar în forma mea umană, nasul îmi e destul de sensibil. Adierea vagă pe care am inhalat-o mă făcu să mă clatin și să vomit. Mirosul — de sconcs, unt rânced, asparagus stricat, descompunere, putreziciune și de roți ale carului lui Jaggernaut unse cu brânză limburger — era de neimaginat. Abia am reușit să mă protejez la timp.