— Bietul de tine. Săracul Steve.
Ginny mă luă în brațe.
— Au plecat? am bălmăjit eu.
— Da. Împreună cu polițiștii și, dacă nu ne punem pe treabă, jumătate din district își va lua tălpășița o dată cu ei.
M-am liniștit. Punctul incert din planul nostru era o dilemă: oponenții se vor împrăștia sau vor intra pe ușile acum neapărate, ca să ne curme viețile? După pățania de adineauri, nu-mi închipuiam să mai fi fost plauzibilă cea de-a doua variantă. Chimiștii noștri se întrecuseră pe ei înșiși.
Era greu de imaginat o nouă vizită, m-am gândit exultând. Dacă ești arestat sau te alegi cu capul spart luptând pentru Cauză, devii un erou și un exemplu pentru ceilalți. Dar dacă te pricopsești pentru un timp cu o stare în privința căreia nici cei mai buni prieteni nu-ți pot face nimic, fiindcă le e cu neputință să se apropie la mai puțin de un kilometru de tine… care cauză nu primea o lovitură serioasă?
Am tras-o pe Ginny lângă mine și am început s-o sărut. Drace, uitasem că purtam măști de gaze! Ea le îndepărtă.
— Ar fi mai bine să-i ajuți pe Barney și pe ceilalți să adune toate moleculele înainte ca ele să se împrăștie, spuse ea. Închide generatorul și ecranează-l.
— Oh, da.
Avea mare dreptate. Voiam ca, a doua zi, angajații să se poată întoarce la lucru.
În următoarele două ore furăm foarte ocupați. După ce terminarăm, Barney dădu la iveală niște sticle, și sărbătorirea dură aproape până în zori. Pe când eu și Ginny ne urcam pe mătură și strigam „Acasă, James”, spre răsărit cerul căpătase deja o culoare purpurie.
Aerul era răcoros, totul arăta superb ca în rai.
— Știi ceva? am spus peste umăr. Te iubesc.
— Mm-m-m.
Se aplecă și-și frecă obrazul de al meu. Mâinile ei începură să facă investigații.
— N-ai pic de rușine, am spus.
— Preferi altceva?
— Hm, nu, dar ai putea să mai aștepți puțin. Ce să fac? Stau aici în fața ta, din ce în ce mai excitat, și n-am cum să mă dezlănțui.
— O, există metode, murmură ea visătoare. Chiar și pe o coadă de mătură. Ai uitat?
— Nu. Dar, la naiba, coridoarele de zbor locale vor fi în curând foarte aglomerate, și ce rost ar avea să umblu câteva mile căutând un locșor izolat, când în apropiere avem un dormitor foarte bun?
— Corect. Îmi place cum gândești. Câte un sfert de oră pe zi, în intimitatea casei noastre… Bagă cărbuni, James.
Bățul acceleră.
Eram îmbătat de vecinătatea ei. Ginny simți prima fiorii paranormali. Mi-am dat seama de asta când își ridică fruntea de pe umărul meu, iar mâinile încolăcite în jurul taliei mele își slăbiră strânsoarea și unghiile ei mă ciupiră prin cămașă.
— Pe Moloch, ce e? am întrebat.
— Sst! răspunse ea.
Am zburat în tăcere prin aerul răcoros al zorilor, agitat doar de o adiere slabă. Orașul se desfășura întunecat sub noi. În cele din urmă am auzit vocea Virginiei, încordată, dar și, cumva, sfârșită și pierdută.
— Ti-am spus că nu-mi place mirosul șuvoiului-timp. Pe parcursul evenimentelor am uitat de asta.
Am simțit cum totul în mine se agită ca și cum m-aș fi transformat în lup. Simțurile și extrasimțurile mi se ascuțiră. Dispun de aptitudini taumaturgice foarte vagi — farmecele standard plus încă vreo câteva dobândite în armată și ceva mai multe datorate pregătirii inginerești — dar un licantrop are instincte și percepții înnăscute. Până la urmă, mi-am dat seama despre ce-i vorba.
Era pe cale să se întâmple ceva oribil.
În timp ce coboram, am știut că acel ceva se petrecea în casa noastră.
Am lăsat coada de mătură pe peluza din fața casei. Am descuiat ușa și am năvălit înăuntru.
— Val! am răcnit în camerele întunecate. Svartalf!
Nici o încuietoare nu fusese forțată sau deschisă cu șperaclul, nici un geam nu fusese spart, oțelul și piatra care împiedicau orice intrare paranormală erau la locul lor. Dar scaunele fuseseră răsturnate, vazele azvârlite de pe mese și sparte, iar pe pereți, pe podele, pe covoare, în toată casa, erau numai pete de sânge.
Ne-am repezit în camera Valeriei. Când am văzut-o pe fetiță dormind liniștită în patul ei, ne-am îmbrățișat și am plâns.
Până la urmă Ginny reuși să întrebe:
— Unde-i Svartalf? Ce s-a întâmplat?
— O să-l caut. A lăsat destule urme ca să dau îndată de el. — Da.
Ginny își șterse ochii. Uitându-se la dezordinea din camera copilului, privirile i se înăspriră. Se uită spre pătuț.
— De ce nu te-ai trezit? rosti, pe un ton pe care nu-l mai auzisem niciodată.
Am început să umblu prin casă. L-am găsit pe Svartalf în bucătărie. Sângele lui acoperise aproape întreg linoleumul. În ciuda oaselor rupte, a blănii zdrențuite și a burții despicate, încă respira slab. Înainte de a apuca să-l examinez mai îndeaproape, un urlet înfiorător mă făcu să mă întorc în goană la Ginny.
Ținea copilul în brațe. De sub buclele aurii zburlite, mă priveau niște ochi albaștri, goi. Deasupra, chipul lui Ginny era atât de încordat, încât mi se părea că pielea e gata-gata să-i plesnească peste pomeți.
— Ceva nu e-n regulă cu ea, spuse. Nu știu ce, dar ceva nu e-n regulă.
Am stat o clipă împietrit, simțind cum universul se năruie în jurul meu. Apoi am intrat repede în dulap. Se luminase de ziuă, si aveam nevoie de întuneric. M-am descotorosit de haine și am folosit lanterna. Ieșind afară, m-am apropiat de Ginny și de copil. Nasul meu de lup le-a inhalat mirosurile.
M-am așezat pe labele din spate și am urlat.
Ginny puse jos ceea ce ținea în brațe. Rămase apoi lângă pătuț, complet nemișcată, până când m-am transformat la loc.
— Chem poliția, mi-am auzit propria voce. Chestia aia nu este Val. Nu are nimic omenesc.
XIII
Nu vreau cu nici un preț să-mi amintesc de orele care urmară.
La prânz, ne aflam în camera mea de lucru. Șeful poliției locale își dăduse imediat seama că problema îl depășește și ne sugeră să chemăm FBI-ul. Tehnicienii celui din urmă erau încă ocupați să cerceteze, centimetru cu centimetru, casa și grădina. Cel mai bine era să nu le stăm în cale. Eu ședeam pe canapea, iar Ginny în balansoarul meu. Din când în când, câte unul dintre noi sărea în picioare, se agita prin cameră, făcea vreo remarcă idioată și se așeza la loc. Aerul era încețoșat de fumul țigărilor care umpluseră scrumierele până la refuz. Mie-mi plesnea creierul. Ea avea ochii duși în fundul capului. Afară, lumina soarelui, iarba și copacii păreau ireale.
— Ar trebui să mănânci ceva, am spus pentru a nu știu câta oară. Să-ți păstrezi puterile.
— Și tu la fel, răspunse ea, privind în gol.
— Nu mi-e foame.
— Nici mie.
Ne întoarserăm la coșmar.
Târâitul telefonului ne făcu să sărim în picioare.
— Vă caută doctorul Ashman. Doriți să răspundeți?
— Pentru numele lui Dumnezeu, da! am izbucnit. Vizual! Timp de o clipă, înnebunit, nu m-am putut concentra asupra acelui prim mesaj din partea omului care o adusese pe lume pe Val. Mintea îmi rătăcea printre principiile telefoniei. Vibrații simpatetice, dacă expeditorul și primitorul sunt acordați la același număr; un glob de cristal pentru imagini video când acestea sunt necesare; o animare parțială care să le asambleze… Ginny mă atinse cu o mână rece, care mă readuse la realitate.
Chipul lui Ashman părea la fel de obosit ca și al ei.