— Termină-l pe al meu. Trebuie să plec.
Ne ridicarăm amândoi.
— Nu vrei o armă? îmi oferi el.
— Să nu agravăm infracțiunea, am refuzat eu clătinând din cap. Oricum, o armă n-ar putea rezolva problemele pe care le voi întâlni. Mi se părea inutil să adaug că pe sub haine purtam un cuțit de vânătoare, iar în forma mea de lup eram înzestrat cu o gură plină de armament. Oh, trebuie să avem grijă să nu pari implicat. Te-am vizitat; asta se poate dovedi, dacă ei o să se străduiască. Dar după ce am plecat, m-am întors pe furiș și ți-am furat mătura.
Încuviință.
— Îți sugerez să iei Plymouthul. Nu este atât de rapid ca modelul celălalt, sport, dar vraja face mai puțin zgomot iar mătura a fost revizuită chiar ieri. Făcu o pauză, gândindu-se. Geamurile erau parcă apăsate de tăcere și de întuneric. Între timp, continuă apoi, o să fac niște cercetări în problema asta. Bill Hardy… Janice Wenzel, de la biblioteca noastră… hm, l-am putea coopta și pe doctorul Ashman; dar despre profesorul Griswold de la universitate, ce părere ai?… și încă vreo câțiva oameni capabili, care știu să-și țină gura și vor fi bucuroși să ne ajute, fără să le pese de consecințe. Chiar dacă nu reușim nimic altceva, măcar o să adunăm datele neclasificate privitoare la continuumul inferior și poate chiar altele noi. Putem să elaborăm ecuații care să delimiteze abordările posibile ale problemei salvării, să le introducem în computer și să eliminăm ideile irealizabile. Mda, mă pun imediat pe treabă.
Ce poți să-i spui unui astfel de om? Doar „Mulțumesc!”
XXV
Era tipic pentru biserica ioanină să-și amplaseze catedrala pentru servirea întregului Upper Midwest nu în Chicago, Milwaukee sau în oricare altă localitate, ci într-un loc izolat, la o sută de mile depărtare de modestul nostru orășel. Amplasarea simboliza și accentua faptul că gnosticii considerau nefastă această lume, ca și ideea salvării ei prin rituri secrete și cunoștințe oculte. In opoziție cu creștinismul petrin, această biserică nu venea ea la tine — cu excepția câtorva capele, ici și colo, care nu erau decât lăcașuri de recrutare; tu te duceai spre ea.
Da, evident. Și, mi-am zis eu, prin urmare, probabil fals. Gnosticismul nu era niciodată ceea ce părea. În asta consta esența lui.
Poate că enigmele acestui cult, văluri pe sub văluri și labirinturi în labirinturi, constituiau unul dintre motivele care atrăgeau pe atunci atâția oameni. Celelalte biserici încercau să-și explice teologia, pe când ei descriau și delimitau clar misterele ca mistere, cu remarca, de bun-simț, că noi, muritorii, nu putem să înțelegem toate aspectele Divinității. Declarau că această lume ne-a fost dată de Creator; deci, fundamental, trebuie să fie bună; multe imperfecțiuni sunt datorate vrajbelor dintre oameni, iar nouă ne revine sarcina s-o îmbunătățim.
Era doctrina aceasta chiar atât de prozaică? Oare ioaninii nu se adresau acelui vis copilăresc care sălășluiește tot timpul în noi, de a deveni atotputernici prin aflarea unui secret neîngăduit restului turmei? Formulasem în derâdere acea presupunere, totuși o credeam foarte aproape de adevăr. Dar cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea că ea nu poate să explice totul.
În timp ce zburam deasupra solului întunecat, pe care luminile răsfirate ale fermelor și satelor păreau la fel de îndepărtate ca și stelele de deasupra, am avut destul timp să-mi satisfac nevoia de meditație. Aerul ce luneca pe lângă parbriz devenea din ce în ce mai rece. Răcoarea lui destrămă, în cele din urmă, pânzele de păianjen care-mi umpluseră capul, și mi-am dat seama cât de puțin studiasem, cât de multe erau lucrurile pe care le acceptasem ca fiind de la sine înțelese, fără să le mai aprofundez. Totodată însă mi-am amintit fapte pe care le uitasem și care acum își găseau locul într-o abordare mai largă a situației. Înverșunat, m-am apucat să recapitulez tot ce cunoșteam despre biserica ioanină, de la începuturile sale și până-n prezent.
Oare apăruse doar în urmă cu două sau trei generații — un cult nebunesc care, întâmplător, atingea o coardă sensibilă, îngropată adânc în omul occidental? Sau era, într-adevăr, atât de bătrână pe cât pretindea — fondată de însuși Isus?
Celelalte biserici susțineau că nu. Fără îndoială că ortodocșii, catolicii și protestanții n-ar trebui considerați în bloc drept petrini. Totuși, denumirea aceasta populară nu era lipsită de sens. Toți atribuiau o aceeași interpretare misiunii încredințate de Isus discipolilor săi. Toți căzuseră de acord asupra importanței speciale a lui Petru. Nu contează câte diferențe apăruseră ulterior, inclusiv în problema succesiunii apostolice; toate cultele derivaseră, în modul cel mai direct, de la cei Doisprezece Apostoli.
Și totuși… totuși… la sfârșitul Evangheliei după Ioan există acest pasaj straniu:
„Întorcându-se, Petru văzu venind după el pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care, la Cină, s-a rezemat pe pieptul Lui și I-a zis: «Doamne, cine este cel ce Te va vinde?»
Pe acesta deci văzându-l, Petru a zis lui Isus: «Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?»
Zis-a Isus lui: «Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează-Mi!»
De aceea a ieșit cuvântul acesta printre frați, că ucenicul acela nu va muri; dar Isus nu i-a spus că nu va muri, ci: «Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?»
Acesta este ucenicul care mărturisește despre acestea și care a scris acestea, și știm că mărturia lui e adevărată.”
Eu nu-l prea înțeleg și sunt sigur că nici mulți cercetători ai Bibliei nu-l înțeleg, orice-ar spune ei. Fără îndoială că dăduse naștere unei interpretări vremelnice, în sensul că acolo Domnul Nostru Isus Cristos crease ceva despre care numai Ioan avea cunoștință — o altă Biserică, tăinuită, în paralel cu Biserica lui Petru, și care până la urmă se va manifesta și îl va conduce pe om spre o nouă mântuire. S-ar putea ca forma cultului din zilele noastre să fi apărut doar în acest secol, dar revendicarea trâmbițată de el să se fi șoptit de două mii de ani.
Asocierea unei astfel de revendicări cu deșertăciunile lumești era aproape inevitabilă. Sub multe alte denumiri, gnosticismul fusese o erezie care se repetase. Forma originală, sau mai degrabă formele lui fuseseră o încercare de a uni creștinismul cu un amestec de culte mistice orientale, neoplatonism și magie neagră. Legenda se întoarce în timp până la Simon Magul, care apare în al optulea capitol din Faptele Apostolilor, dar a cărui amintire e privită cu oroare de către ortodocși. Ioanismul modern este, fără îndoială, foarte hotărât să reînvie acea mișcare datând din timpuri străvechi, și proclamă că ea nu fusese o eroare, ci un înalt adevăr, iar Simon Magul nu fusese un uzurpator, ci un profet.
Să fi fost oare adevărat? Era oare posibil ca lumea să se afle în zorii împărăției dragostei? Nu știam; cum aș fi putut să știu? Dar folosindu-mi judecata mai degrabă decât sentimentele, așa cum ne îndeamnă tradiția petrină să procedăm, am decis că dogma ioanină era falsă. Iar răspândirea ei tot mai largă am pus-o pe seama iraționalității umane.
Apar deci comunități de Căutători ai Adevărului, stabilindu-se în câte o zonă unde să nu fie deranjați de nimeni, și unde să-și practice ritualurile și meditațiile. Aceste comunități atrag pelerini care au nevoie de adăpost, hrană și servicii. De acestea toate au nevoie și preoții, preotesele, acoliții și asociații laici. Templului (e un cuvânt mai potrivit decât „catedrală”, dar ioaninii insistau asupra celui de-al doilea termen ca să accentueze că erau creștini) îi trebuie un venit și, de regulă, primește subsidii substanțiale care se cer administrate cu pricepere. Astfel, în jurul fundațiilor inițiale se dezvoltă un oraș — ca Siloam, spre care mă îndreptam.