Simplu. Banal. De ce mă mai obosisem să analizez asemenea informații, aflate la dispoziția oricărui cititor de cotidiane? Doar ca să nu mă mai gândesc la Valeria? Nu. Ca să-mi pun ordine în minte, unde totul era învălmășit și neclar.
Acel Altceva, Lucrul de după… nu era oare o iluzie, ci o înțelegere mai adâncă? Și atunci, o înțelegere a ce? M-am gândit la intoleranța și la intrigile ioaninilor. M-am gândit la recunoașterea sinceră a faptului că adepții lor aveau puteri pe care nimeni nu și le imagina și că în fiecare an li se dezvăluiau altele noi. M-am gândit la poveștile anumitor apostați care nu merseseră mai departe pe calea inițierii după ce întâlniseră ceva care îi speriase; nu ceva ilegal, imoral sau ațâțător în vreun fel, ci doar urât, josnic, întristător și, în consecință, nedemn de a fi destăinuit; lucruri ușor de negat și de ignorat de către cei care nu doreau să le dea crezare. M-am gândit la teologia gnostică, acea parte a ei care fusese făcută publică: îngrozitoarea — și din punctul de vedere al revelațiilor, și din cel al logicii — identificare a Demiurgului lor cu Dumnezeul din Vechiul Testament și cu Satana.
M-am gândit la anticrist.
Apoi am renunțat, fiind, după cum v-am spus, necunoscător în asemenea privințe, și am adoptat o atitudine bazată pe ideea simplă că nu avea nici un sens ca Atotputernicul să acționeze în asemenea mod.
Departe în prerie, la orizont începură să licărească lumini. Eram bucuros că mă apropiam de capătul drumului, neinteresându-mă ce se va întâmpla după aceea. Nu mai doream să mă cufund în gândurile de până atunci.
Siloam era alcătuit din case obișnuite, cu grădini obișnuite, de-a lungul unor străzi obișnuite. Sub principala linie aeriană, la intrarea în oraș se găsea un panou pe care scria: POP.5240; altul anunța că, în fiecare joi, „Clubul leilor” se întâlnea la restaurantul „Kobold Kettle”. Existau câteva ateliere de mică producție, o primărie, o școală elementară, un liceu, o unitate de pompieri, un parc părăginit, un hotel și exagerat de multe localuri pentru servicii publice. Cartierul comercial consta din câteva magazine, o cafenea sau două, cabinete chirurgicale și stomatologice, o bancă, o farmacie „Rexall”… toate tipic americane.
Banalitatea înfățișării acelei așezări făcea ca tot restul să fie îngrozitor de straniu. Deși nu bătuse încă miezul nopții, centrul orașului era tăcut ca mormântul. Străzile rezidențiale erau la fel de pustii — nimeni nu ieșise la plimbare, nu se vedeau adolescenți care să se țină de mână, aproape nici o mătură sau vreun alt vehicul în mișcare sub felinarele rare — doar din când în când câte un ins, îmbrăcat în rasă și purtând glugă, și care umbla cu pași măsurați. Fiecare casă zăcea izolată în spatele jaluzelelor trase. Iar locuitorii care nu dormeau probabil că nu priveau în globurile de cristal, nu jucau cărți, nu beau ceva, nu făceau dragoste, ci, mai degrabă, studiau și înălțau rugi, sperând să ajungă astfel la calificarea necesară unui grad religios mai înalt, la cunoștințe și puteri mai mari și, bineînțeles, la mântuire.
Totul gravita în jurul catedralei. Aceasta se ridica mult deasupra complexului de clădiri meschine din jur, a orașului și a câmpiei. Fotografiile pe care le văzusem nu-i relevau adevăratele dimensiuni. Zidurile, albe ca oasele și drepte, urcau și tot urcau, sus, tot mai sus, până la acoperișul ce se înălța și el, formând o vastă cupolă centrală. De departe, ferestrele arătau ca niște șiruri de nituri, câte un rând pentru fiecare etaj; dar apoi am văzut cele două vitralii, fiecare ocupând jumătate din fațada pe care erau amplasate, în culori mohorâte și cu desene uimitoare; Mandala la vest și Ochiul Domnului la est. Tot spre apus se afla și singurul turn, care în fotografii arăta auster, dar acum părea o încercare de a ajunge la stele.
Lumina juca pe pereții catedralei și sclipea vag în vitralii. Am auzit un cor, vocile bărbaților vibrând adânc pe fundalul exaltării și avântului femeilor, într-o gamă pe care n-o puteam identifica în nici un limbaj pământean.
… Helfioth Alaritha Arbar Neniotho Melitho Tarasunt Cha-nados Umia Theirura Marada Seliso…
Muzica era atât de amplificată, încât să se poată auzi până la marginile orașului. Și nu se întrerupea niciodată. Era un cor perpetuu. Atunci când unul dintre cei șase sute unu participanți obosea, erau totdeauna pregătiți să-i ia locul preoți, acoliți, pelerini. Nu puteam să-mi imaginez ce însemna să trăiești zi și noapte într-o asemenea pâclă de cântece religioase. Dacă te aflai doar în trecere prin Siloam și fără să fii un ioanin, la un moment dat nu le mai auzeai la nivelul conștientului. Dar sunetul lor tot ți se strecura în gânduri, în vise, în oase și, până la urmă, în suflet.
Nu puteam să analizez nici extrasenzația pe care o simțeam din ce în ce mai puternic, pe măsură ce mă apropiam. Senzație rea — sau bună? - de un soi pe care nu-l puteam înțelege.
Portarul de la intrarea în catedrală era un tânăr plăcut, având părul șaten și ochii albaștri ai oamenilor care, de peste o sută de ani, trăiau în această zonă, și bunăvoința Americii lui Walt Whitman. După ce mi-am parcat mătura într-unui dintre lăcașurile speciale care se înșiruiau până departe în întuneric, m-am apropiat de el și l-am întrebat:
— Pot să intru?
Mă studie un moment înainte de a-mi răspunde binevoitor:
— Nu ești un coreligionar, nu-i așa?
— N-nu, am răspuns, luat prin surprindere.
Chicoti.
— Vrei să știi cum de mi-am dat seama? Cântecul a ajuns doar la Elphue. Noi am fi așteptat, ca să intrăm, până se termină Invocația Mariei.
— Îmi pare rău, eu…
— E-n regulă. Nu se supără nimeni, dacă nu faci zgomot. Teoretic, oricum ești sortit pierzaniei. Deși eu nu cred așa ceva, înțelegi ce vreau să zic? Prietena mea este creștină metodistă. Nu am nimic împotriva panglicii roșii pe care vor preoții s-o port înainte de a mă lăsa să mă căsătoresc, dar nu pot crede că ea o să ardă în focul iadului. Își dădu seama că fusese prea slobod la gură și adăugă grăbit: Cum de-ai venit așa de târziu? Turiștii sosesc în timpul zilei.
Am ajuns la concluzia că nu era un frate mirean, ci doar un angajat, cu nimic mai fanatic decât un creștin obișnuit — pe scurt, unul dintre oamenii decenți care alcătuiesc majoritatea în orice organizație din indiferent ce țară. Eram pregătit pentru întrebarea lui.
— Călătoresc în etape, am spus. Mâine, dis-de-dimineață, am o întâlnire în oraș înainte de a pleca mai departe. Astăzi am fost reținut de cineva și n-am reușit să ajung mai devreme aici. Corul vostru este așa de faimos, încât n-am vrut să-l pierd.
— Mulțumim. Îmi înmâna un prospect. Cunoști regulile? Folosește intrarea principală. Ia loc în colțul păgâ… ăă… În colțul spectatorilor. Nu face zgomot; fotografiatul e interzis. Când vrei să pleci, fă-o în liniște pe același drum pe care ai intrat.
Am încuviințat și am pătruns dincolo de poartă. Clădirile auxiliare formau un pătrat înconjurând o curte pavată, în centrul căreia se afla catedrala. Acolo unde clădirile nu erau lipite una de alta, între ele fuseseră ridicate ziduri, astfel încât nu se putea intra decât prin cele trei portaluri care se închideau cu uși din sârmă. Oficiile, depozitele și camerele de locuit erau neatrăgătoare, chiar mizere. Prin preajmă se aflau câțiva cenobiți, în rândul cărora abia reușeai să deosebești femeile de bărbați, din cauza raselor și a glugilor imense. Mi-am amintit că, deși peste tot în lume ioaninii nu despart călugării de călugărițe, nu existase nici măcar un singur scandal. Ei bine, firește, călugării și călugărițele nu erau doar atât, ci și niște inițiați. Ei trecuseră de botezul ecleziastic, de riturile mistice elementare și de schimbarea de nume (cu vechiul nume public menținut doar pentru folosință mireană), care corespundeau confirmării petrine. Ani de zile își flagelaseră trupul, își disciplinaseră sufletul și își obligaseră mintea să înțeleagă ceea ce cărțile lor sfinte numeau revelație divină, ateii numeau prostii pretențioase, iar credincioșii de alte culte numeau satanism nerecunoscut.