Drace, m-am gândit, trebuie să te concentrezi asupra problemei tale. Să nu mai dai atenție siluetelor triste care trec grăbite pe lângă tine. Să ignori, dacă poți, maiestatea catedralei de care te apropii și cântecul care se revarsă din ea, umplând noaptea. Să negi că natura ta de vârcolac presimte niște lucruri de ți s-a făcut rău de atâta frică.
Prin toți porii îmi țâșneau broboane de sudoare, care apoi se prelingeau reci pe coaste, iar mirosul lor acid îmi intra în nări. Vedeam lumea printr-o ceață ca de vis, plină de o muzică agitată. Dar Valeria era în infern.
M-am oprit în locul unde mi s-a părut că lumina vagă și tremurătoare este mai intensă și am citit prospectul. Îmi ura un curtenitor bun venit și enumera aceleași reguli pe care le aflasem de la portar. Pe spate fusese desenat doar planul bazilicii din clădirea principală. Restul paginii era alb. Oricine și-ar fi dat seama însă că la nivelurile din nord și din sud, în turn și chiar în cupolă existau foarte multe alte încăperi. Nu era nici un secret că dedesubt se aflau cripte imense. Acestea — cel puțin o parte din ele — erau folosite pentru anumite ceremonii. Dar în afara acestor intuiții… nimic. Cu cât avansai mai mult în grad, cu atât ți se arătau mai multe. Numai adepții puteau să intre în sanctuarele finale și numai ei știau ce se petrece acolo.
Am urcat scările catedralei. De o parte și de alta a imensei uși deschise stăteau doi călugări voinici. Nu se mișcară, dar mă măsurară cu privirile. Vestibulul era lung, cu tavanul jos, văruit și gol, cu excepția unei cristelnițe cu apă sfințită. Aici nu exista nici vreun panou agreabil, cu știri din parohie, nici vreo cutie pentru scrisori și nici desene ale copiilor de la școala de duminică. O călugăriță postată în mijloc îmi făcu semn spre o intrare din stânga. Acolo, o altă călugăriță își plimbă privirea de la mine la o cutie etichetată „Ofrande”, apoi iarăși la mine, până când am pus acolo câțiva dolari. Toate astea puteau fi amuzante dacă n-ar fi existat corul, mirosul de tămâie, privirile și existența aproape palpabilă a unor forțe care-mi făceau mușchii abdomenului să se încordeze.
Am intrat în nava laterală și am descoperit că sunt singur într-o zonă de strane destinate, în mod evident, străinilor. Mi-a trebuit un minut ca să depășesc impactul cu interiorul copleșitor și să mă așez. Am stat așa câteva minute, încercând să înțeleg și nereușind.
Efectul era de nedescris. Când totul este lipsit de podoabe, redus la geometria simplă, albă, a pereților, coloanelor și arcelor, nu ai cum să faci vreo comparație; te afli într-o cavernă fără sfârșit. Ochiul Domnului de deasupra altarului și Mandala de deasupra firidei în care se afla corul dominau un amurg dens. Dar și ele erau ireale, mult mai îndepărtate decât luna de pe cer, la fel cum lumânările care pâlpâiau ici și colo păreau niște stele. Proporțiile, bolțile, intersecțiile, totul contribuia la crearea iluziei de spațiu labirintic nemărginit. Cei șase credincioși aflați în marginea naosului păreau pierduți. Dar asta dorește orice congregație. Asta era menirea catedralei: să-i micșoreze pe oameni.
În altar se afla un preot cu două ajutoare. După rasele lor albe, mi-am dat seama că asistenții erau inițiați. De la distanța de unde-i priveam, păreau niște pitici. Totuși, nu știu cum, cu preotul nu se întâmpla asta. Îmbrăcat într-o rasă albastru-închis și cu barbă albă de adept, cu mâinile desfăcute, părea așa de înalt, încât mi s-a făcut frică de el. Dar omul nu se mișca, nu se ruga, nu făcea nimic… Fumul cădelnițelor îmi droga plămânii. Corul zumzăia și urla deasupra mea. Niciodată nu mă simțisem mai intimidat.
Smulgându-mi privirile de la altar, mi-am impus să studiez terenul ca și cum aș fi fost într-o fortăreață a inamicului, pe care trebuia s-o cuceresc: asta și însemna, de fapt, pentru mine, în acea seară, biserica ioanină, chiar dacă n-ar fi fost cu nimic vinovată de ceea ce i se întâmplase fiicei mele. Gândul la fetiță îmi stârni o furie clocotitoare, care crescu foarte repede, până într-atât, încât se transformă în curaj. Privirea vrăjitorească nu-mi funcționa aici; probabil că se făcuseră vrăji împotriva acestor lucruri. Totuși ochii începuseră să mi se adapteze la întuneric, ajungând la acuitatea maximă pe care o căpătaseră toate simțurile mele.
Zona vizitatorilor era cea mai îndepărtată de altar, la capătul extrem al navei laterale din stânga. In dreapta mea se înșirau strane care se desfășurau până la naos; în stânga se afla un culoar pe lângă peretele nordic. Balconul corului atârna deasupra mea ca un nor de furtună. Drept în față, la capătul câmpului de bănci goale, se ridica unul dintre ecranele care mascau cea mai mare parte a transeptului, ornamentat cu o cruce neagră cu ansă.
M-am gândit că toate astea nu mă ajută cu nimic să aflu cum aș putea să descopăr secretele.
Pe lângă mine trecu un călugăr încălțat cu sandale moi. Deasupra rasei purta un stihar lung, brodat cu simboluri cabalistice. La jumătatea drumului spre transept, se opri în fața unui sfeșnic cu mai multe brațe, aprinse o lumânare și îngenunche timp de câteva minute. Apoi se ridică, se înclină, merse șapte pași cu spatele și se întoarse în direcția mea.
Din fotografii, am recunoscut stiharul ca fiind cel purtat de coriști. Era evident că omul fusese înlocuit la cor de cineva și, în loc să-și schimbe imediat uniforma, dorise mai întâi să obțină o iertare a păcatelor. Când trecu de mine, m-am răsucit să văd unde se duce. Stranele nu ajungeau până la peretele vestibulului. In spatele lor era un spațiu liber. Dar balconul corului arunca o umbră așa de deasă peste acel loc, încât de-abia am reușit să-l văd pe individ dispărând printr-o ușă din colțul cel mai apropiat.
Ideea îmi țâșni în minte ca un pistol din toc. Am rămas nemișcat, cu toți mușchii încordați, și am cercetat cu băgare de seamă bazilica. Nimeni nu-mi acorda vreo atenție: Probabil că nici măcar nu mă aflam la vedere pentru preoți sau credincioși; locul fusese special conceput ca să minimalizeze impertinența necredincioșilor. Urechile mele, care în ciuda cântecului asurzitor auziseră pașii călugărului, nu detectaseră nici un zăvor sau răsucirea vreunei chei în broască. Puteam deci să-l urmez.
Și apoi? Nu știam și nici nu-mi păsa prea mult. Dacă mă prindeau imediat, mă vor considera un curios. Mă vor certa, mă vor da afară și atunci voi încerca altă metodă. Dacă aveau să mă prindă mai târziu… ei bine, era un risc pe care trebuia să mi-l asum.
Am mai așteptat încă trei sute de milioane de microsecunde, simțind-o pe fiecare. Trebuia să-i acord călugărului destul timp să părăsească zona. În acest interval am îngenuncheat și m-am lăsat din ce în ce mai jos, până când am dispărut sub strană. N-am atras nici o privire sau întrebare. În sfârșit, m-am trezit în patru labe.
Acum! M-am strecurat — nu prea repede — în acel colț umbrit M-am ridicat și m-am uitat în spate. Adeptul stătea în același loc, ca o fantomă încordată, inițiații mânuiau în feluri complicate cele patru obiecte sacre, corul cânta, unul dintre credincioși își făcu cruce și plecă prin nava laterală dreaptă. L-am așteptat să iasă înainte de-a atinge clanța. M-am înfiorat. Am rotit-o foarte încet și am deschis puțin ușa. Nu s-a întâmplat nimic. Aruncând o privire, am văzut niște luminițe albastre.