Am intrat
Era o anticameră, despărțită printr-o draperie de o cameră mai mare, goală pentru moment O a doua draperie se afla în fața unei scări în spirală, de unde se revărsa cântecul. O a treia — în fața unui coridor. Aproape tot spațiul era ocupat de rafturi pe care erau așezate stihare. Era evident că, după ce primeai instrucțiuni în altă parte, luai de aici un stihar și urcai în balconul corului. Când terminai de cântat, treceai iarăși pe aici. Coriștii fiind șase sute unu, probabil că se făceau înlocuiri destul de des. Poate că noaptea ele nu erau atât de frecvente, pentru că acum aproape toți coriștii erau clerici, având mai mult antrenament decât laicii sârguincioși. Dar era mai bine să nu rămân prea mult acolo.
Puteam să-mi scot hainele, mai puțin cele de lup, și să le pun sub unul dintre rafturi. Dar dacă cineva mi-ar observa picioarele goale și șortul supraelastic, ar fi foarte greu să-l conving de bunele mele intenții. M-am decis să-mi scot teaca prinsă de curea și să-mi pun cuțitul într-unui din buzunarele jachetei. Apoi am pășit în hol.
XXVI
Străjuit de uși pe toată lungimea lui, coridorul nu se deosebea prin nimic de orice alt coridor înțesat cu birouri prozaice. Majoritatea erau încuiate, iar luminile de deasupra aprinse la intensitate maximă. Inscripțiile de pe ușile din sticlă erau cam de genuclass="underline" „l-2 Saktinos, propagandă prin poștă”. Va să zică, o mare parte din teritoriu era controlată de aici. Geamurile câtorva uși străluceau galben. Trecând pe lângă una, am auzit o mașină de scris. Pe fundalul cântecului nesfârșit, zgomotul ei mă făcu să tresar de parcă aș fi auzit clănțănitul maxilarelor unui schelet.
Planurile mele erau neclare. Se putea presupune că Marmiadon, preotul demonstrației de la „Nornwell”, aparținea acestui centru. Probabil că venise aici și-i rugase pe frații săi să-l scape de duhoare. O vrajă elaborată, prea scumpă pentru un om de rând, îl putea curăța mai repede decât mama natură. Oricum, el era singura mea pistă. Altfel aș fi putut răscoli mult și bine fortăreața asta, fără nici un rezultat.
In locul unde coridorul se intersecta cu scările, pe perete era agățat un tabel. Mă așteptasem la așa ceva. Destul de mulți civili și clerici din afară aveau treburi în zonele cu acces permis. Biroul lui Marmiadon fusese înregistrat la numărul 413. Deoarece un inițiat de gradul cinci era destul de important — încă două grade și ar fi putut candida la statutul de adept de gradul întâi — presupuneam că ar fi trebuit să rămână în permanență la sediu, și nu să servească drept simplu predicator sau misionar. Dar apoi mi-am zis că nu știam care era de fapt funcția lui.
Am urcat, în liniște, câte două trepte o dată. La palierul de la etajul trei, înaintarea era oprită de o ușă din fier cu lacăt. Nimic surprinzător, m-am gândit; aici începea tărâmul inițiaților. Ușa nu era atât de înaltă încât să nu poată fi trecută de un om agil ca mine. Privind în lungul coridorului, am văzut că acesta nu se deosebea cu nimic de cele de la etajele inferioare, dar pielea mi s-a făcut de găină simțind influența puternică a energiilor anormale.
Al patrulea etaj nu încerca deloc să semene cu Madison Avenue. Coridorul era din cărămidă, tavanul boltit și luminat de lămpi cu petrol, în formă de Graal, atârnate de lanțuri, astfel încât umbrele erau imense. Cântecul răsuna din perete în perete. Aerul mirosea ciudat, a fum și a mosc înțepător. Probabil că încăperile erau mari, deoarece ușile dominate de arce erau foarte distanțate între ele. Nu purtau numere, dar aveau plăcuțe cu nume și am bănuit că succesiunea este aceeași ca peste tot.
Intre mine și țelul meu se afla o ușă deschisă. Camera era luminată neînchipuit de intens. M-am oprit și am privit cu coada ochiului: rafturi peste rafturi pline cu cărți. Câteva dintre ele păreau foarte vechi, dar majoritatea erau moderne — da, aceea mică și îndesată trebuia să fie Alchimia și metafizica de buzunar și uite acolo Encyclopaedia Arcanorum și dincolo Creierul — mda, savanții au nevoie de biblioteci pentru cercetare, iar aici se desfășurau, fără îndoială, niște cercetări foarte stranii. Ghinionul meu că rămăsese cineva să lucreze atât de târziu.
M-am apropiat și mai mult, și am riscat să arunc încă o privire. În cameră se afla un bărbat. Uriaș, mai masiv decât Barney Sturlason, dar bătrân, bătrân; nemaiavând nici păr, nici barbă, chipul lui ar fi putut aparține mumiei lui Ramses. Era îmbrăcat într-o rasă de adept. Pe masă era deschisă o carte, dar el nu citea. Înfundați adânc în orbite, ochii îi priveau drept înainte, în timp ce mâna i se mișca pe pagină. Mi-am dat seama că era orb. Totuși, cartea aceea nu era scrisă în alfabetul Braille.
Luminile puteau fi cu aprindere automată sau ardeau pentru altcineva.
Am trecut pe lângă ușă.
Biroul lui Marmiadon se găsea la câțiva metri mai încolo. Sub numele și rangul lui, pe plăcuță scria: „Al Patrulea Asistent Clopotar”. Pentru numele lui Dumnezeu, nu putea fi clopotar… sau era? Ușa era încuiată. Ar fi trebuit să deschid încuietoarea sau să-i împing limba cu lama cuțitului. Oricum, era mai bine să aștept până voi rămâne singur. Intre timp, puteam să-mi vâr nasul…
— Cine umblă acolo?
M-am întors ca ars. Adeptul stătea pe hol, în fața ușii bibliotecii. Se sprijinea într-un toiag pastoral; dar vocea îi vibra atât de crunt, încât nu credeam să aibă nevoie de sprijin. Mă cuprinse panica. Uitasem cât de puternic trebuie să fie un mag.
— Cine ești, străine? tună vocea de bas.
Am încercat să-mi umezesc buzele uscate.
— Domnule… luminăția voastră…
Ridică toiagul și-l îndreptă spre mine. Pe el era gravat un simbol ioanin: o cârjă episcopală și peste ea litera grecească Tau. Știam că acela nu era un simplu ciomag, ci o baghetă magică.
— O amenințare plutește în jurul tău, strigă adeptul. Te-am simțit prin întunericul ochilor mei. Spune, cine ești?
Mi-am atins cuțitul din buzunar și pielea de vârcolac de sub cămașă. Lucruri minore; dar când degetele mele veniră în contact cu ele, acestea se prefăcură în talismane. Îmi treziră voința și rațiunea. M-am gândit câteva clipe.
Avusesem până acum mai mult noroc decât aș fi sperat; nu mă oprise nimeni. Îmi propusesem să mă folosesc de orice situație favorabilă. Ei bine, acum era momentul. Afurisitul ăsta de bătrân, deși înfricoșător, era totuși un simplu muritor. Oricare i-ar fi fost puterile, n-avea să mă vadă așa cum îl vedeam eu.
Oricum, a trebuit să-mi dreg glasul o dată sau de două ori, și tot mi s-a părut că vorbele mele au o tonalitate ciudată:
— Rog… Rog pe luminăția voastră să mă ierte. M-ați luat prin surprindere. Ar putea luminăția voastră să-mi spună… unde se află inițiatul Marmiadon?
Adeptul își lăsă toiagul în jos. Altfel, nu mai făcu nici o mișcare. Ochii morți îi erau ațintiți asupra mea. Un lucru chiar mai rău decât dacă m-ar fi privit cu adevărat.
— Ce treabă ai cu el?
— Îmi pare rău, luminăția voastră. Ceva secret și urgent. După cum luminăția voastră a recunoscut, sunt un, ăăă, un mesager neobișnuit. Pot să vă spun că trebuie să iau legătura cu inițiatul Marmiadon în legătură cu, ăăă, necazurile de la compania „Nornwell”. Se pare că este ceva mult mai important decât s-a crezut