— Asta știu, mi-am dat seama chiar din momentul în care s-a întors. L-am chemat… Am aflat… destule. Este piatra care poate declanșa o avalanșă.
Am avut sentimentul bizar că nu mi se adresa mie ci altcuiva. Oare de ce-l îngrijora și pe el această problemă? Nu îndrăzneam să stau să chibzuiesc.
— Luminăția voastră va înțelege atunci de ce mă grăbesc și nu pot să-mi calc jurământul de a păstra secretul chiar și față de dumneavoastră. Dacă mi-ați putea spune unde-i chilia lui Marmiadon…
— Cel ce-a dat greș nu doarme cu frații lui. Pentru că a fost înfrânt, asupra lui a căzut mânia Purtătorului Luminii și ispășește în singurătate. Nu ai voie să-l cauți până nu va fi purificat. Îmi porunci deodată: Răspunde-mi! De unde vii, cine te-a trimis, cum se face că prezența ta țipă a pericol?
— N… nici eu nu știu, am bălmăjit.
— Nu ești de-al nostru…
— Ascultați, dacă luminăția voastră… ar… dacă ați vrea… Poate că a fost o neînțelegere. Ăăă… superiorul meu mi-a ordonat să iau legătura cu Marmiadon. Cei de la intrare mi-au spus că l-aș putea găsi aici și mi-au împrumutat o cheie pentru ușa de fier…
Acea umilă propoziție fu cea mai glorioasă minciună gogonată pe care aș fi putut spera s-o spun vreodată. Gândiți-vă la implicațiile ei. Lăsați-le să se ramifice. Extrapolați, extrapolați, minunați-vă.
— Dar cred că s-au înșelat.
— Da. Firește că preoților din tagma de jos nu li s-a spus. Oricum…
Magul căzu pe gânduri.
— Dacă luminăția voastră mi-ar spune unde să mă duc, pe cine să întreb, n-aș mai deranja-o.
Se hotărî.
— Secretariatul de noapte al starețului, camera 107. Întreabă de inițiatul Șase-Hesathouba. Dintre cei care sunt de serviciu la această oră, doar lui i-au fost relatate suficiente detalii despre cazul Matuchek ca să te poată ajuta.
Cazul Matuchek?
Am îngăimat niște mulțumiri și am plecat aproape în fugă, simțind intens, până am ajuns la scări, acea privire oarbă. Înainte de a sări din nou peste poartă m-am oprit și am început să tremur.
Știam că n-am prea mult timp la dispoziție. Se putea ca adeptul să fie senil, dar nu prea mult. Se mai putea ca el să piardă ceva timp gândindu-se la mine, înainte de a se decide să facă niște investigații care să nu se limiteze doar la o convorbire cu fratele Hesathouba. Dacă doream să aflu ceva concret, trebuia să mă mișc repede.
Totuși, încotro să pornesc prin această clădire imensă și lipsită de logică? Cum? Ce șanse aveam? Poate ar fi trebuit să recunosc că aventura era de-a dreptul donchișotească și să mă duc la mine acasă.
Nu! Atâta timp cât mai rămânea o speranță, eram gata să lupt cu cele mai grozave mori de vânt. Mintea mi se puse în mișcare. Fără îndoială că atât etajele superioare cât și subsolurile catedralei erau rezervate preoților de rang înalt. Dar religiile mistice străvechi desfășuraseră sub pământ cele mai importante ritualuri. Nu aveam oare cele mai mari șanse să-l găsesc pe Marmiadon în cripte?
Am simțit cum încep să rânjesc ironic. Precis că superiorii lui nu încercaseră să-i ușureze supliciul îndepărtându-i, prin vrajă, mirosul. Ăsta era un alt motiv din cauza căruia bănuiam că se află în subteran: ca să nu-i fie simțită duhoarea.
Adică să nu i-o simtă oamenii.
Am refăcut traseul până la parter. Apoi am continuat să cobor. Nu m-am întâlnit cu nimeni. Era trecut de miezul nopții; probabil că acum mai acționau doar vrăjitorii.
Am lăsat în urmă vreo două niveluri folosite în aparență drept spații de depozitare, administrative și altele. La unul dintre ele, am zărit o soră spălând pe jos. Îndatorire? Ispășire? Autoumilire? A fost singura persoană întâlnită. Ea nu mă văzu.
Mai jos am dat peste o altă poartă cu lacăt. De partea cealaltă, scările deveneau mai abrupte, nemaifiind din beton ci din piatră, săpate în stratul de rocă. Pereții erau reci și umezi, iar aerul așijderea. Iluminarea modernă nu mai exista. Singura lumină provenea de la lumânările plasate la distanțe egale, în sfeșnice de fier. Ceara se scurgea într-un jgheab amplasat dedesubt. Umbra mea se agita, distorsionată, în jurul lor. În sfârșit, nu mai auzeam liturghia. Și totuși, scările continuau să coboare, și iar să coboare, până când, după o eternitate, se terminară.
Am pășit într-o peșteră naturală. Făclii albăstrui amplasate din loc în loc reliefau stalactite și stalagmite în întunericul dens și agitat. Flăcările ardeau în Mâini ale Gloriei, acum neanimate, așezate deasupra intrărilor în niște tuneluri. Știam că ierarhia ioanină se folosise de toată influența sa ca să obțină dispense de la poliție pentru a-și procura asemenea dispozitive. Oare erau destinate într-adevăr unor cercetări? Dintr-un tunel am auzit susurul unui râu subteran; din altul venea o lumină difuză, miros de tămâie și o voce tremurătoare. Rugăciune, priveghi, invocare a supranaturalului, sau ce? Nu m-am oprit să cercetez. M-am dezbrăcat repede de haină, cămașă, pantaloni, pantofi, șosete și le-am ascuns în spatele unui bolovan. Cuțitul l-am strecurat sub șortul supraelastic.
M-am transformat folosind lanterna și încercând să nu las senzația cvasisexuală să pună prea mult stăpânire pe mine. In schimb, am încercat să-mi fixez în cortexul cerebral scopul pentru care venisem, să-mi folosesc simțurile animalice și abilitățile pentru a-mi atinge țelurile omenești.
Am simțit o oarecare rezistență la transformare. Am avut nevoie, ca s-o termin, de un timp aproape dublu față de cel obișnuit. Fără îndoială, existau multe antivrăji în acest spațiu.
Probabil că n-aș fi reușit să devin lup dacă n-aș fi avut cromozomii potriviți; în afară de cazul că aș fi fost un taumaturg mult mai puternic.
Oricum, eram iarăși lup.
Iluminarea slabă încetă să mai reprezinte un handicap. Lupii nu depind de ochii lor în aceeași măsură ca oamenii. Urechile, picioarele, limba, fiecare fir de păr de pe corp și, mai presus de toate, nasul, recepționau un flux de informații. Peștera nu mai era acum o groapă prin care bâjbâiam, ci un loc pe care-l înțelegeam.
Și… da, dintr-un tunel venea o adiere vagă, dar inconfundabilă, de duhoare. Abia stăpânindu-mi un lătrat de triumf, am pornit în direcția aceea.
XXVII
Tunelul era lung și întortocheat și se intersecta cu multe altele. Dacă nu aș fi avut simțul mirosului care să mă ghideze, m-aș fi rătăcit foarte repede. Lumina venea de la mâinile așezate deasupra chiliilor săpate în stâncă la intervale mari. Toată lumea cunoștea faptul că orice candidat la inițiere petrecea aici, singur, o zi și o noapte, iar evlavioșii se întorceau și ei din când în când. Sufletul avea, pare-se, de câștigat prin rugăciuni și meditații în singurătate. Dar nu știam ce alte influențe ți se infiltrau atunci în subconștient. Anumite efluvii, aflate la limita percepției mele de lup, îmi făceau blana de pe gât să se zbârlească.
După un timp, acestea au fost total acoperite de mirosul în căutarea căruia pornisem. Stomacul lupilor este mai rezistent decât cel al oamenilor, totuși de-abia m-am stăpânit să nu vomit. Când în cele din urmă am ajuns la sursă, a trebuit să-mi țin respirația.
Strălucirea vagă, albăstruie, provenită de la mâna de deasupra intrării lumina doar parțial chilia. Marmiadon dormea pe o saltea de paie. Purta rasa ca să-i țină de cald; era la fel de soioasă ca și pielea lui. În rest, avea niște pesmeți, o gamelă cu apă, o cană, o Biblie ioanină și o lumânare la lumina căreia să citească. Probabil că-și părăsea chilia doar ca să meargă la latrină. Nu că ar fi fost mare diferență dacă nu se ducea acolo. Pfuu!