M-am dat înapoi și m-am transformat în om. Efluviile nu mă mai afectau atât de tare, mai ales după ce rațiunea prelua controlul. Fără îndoială că Marmiadon nici nu mai simțea duhoarea.
Am intrat în chilie, m-am aplecat și l-am zgâlțâit. Cu mâna liberă am scos cuțitul.
— Ia scoală-te!
Deschise ochii, mă văzu și icni. Probabil că eram o prezență destul de amenințătoare cum stăteam acolo, fără pic de milă pe chip și îmbrăcat într-un costum sumar negru. In lumina aceea cadaverică, arăta și el destul de rău, având ochii înfundați în orbite. I-am acoperit gura cu mâna înainte să poată scoate vreun sunet Perii bărbii nerase îi erau ca niște țepi, carnea feței moale ca o cocă.
— Dacă faci gălăgie, i-am spus aspru, îți vărs mațele.
Făcu semn că a înțeles și l-am eliberat.
— D-d-domnul Matuchek, șopti, retrăgându-se din calea mea până ajunse la perete.
Am încuviințat.
— Vreau să vorbesc cu tine.
— Eu… cum… Pentru numele lui Dumnezeu, despre ce?
— Despre cum să-mi aduc înapoi acasă fiica nevătămată.
Marmiadon făcu prin aer semnul crucii și închipui și alte simboluri.
— Ești posedat? Reuși să se uite la mine și să-și răspundă singur la întrebare: Nu. Pot să-mi dau seama…
— Nu sunt nici subjugat de vreun demon, am mormăit, și nici psihopat. Vorbește!
— D-d-dar n-am ce să-ți spun. Fiica dumitale? Ce s-a-ntâmplat? Nu știam că ai un copil.
Chestia asta mă dezorientă. Nu mințea, n-ar fi putut, în starea în care se afla.
— Cum așa? am reușit să îngaim.
Se mai liniști, își căută ochelarii, și-i puse pe nas, după care mă privi iar.
— E purul adevăr, insistă. De ce-aș deține informații despre familia dumitale? De ce-ar avea nevoie de ele oricine de-aici?
— Deoarece v-ați autodeclarat dușmanii mei, am spus furios.
Clătină din cap:
— Noi nu suntem dușmani ai omului. Cum am putea? Propovăduim Evanghelia dragostei.
Am mârâit. Își coborî privirile.
— Ei bine, bolborosi, suntem și noi fiii lui Adam. Păcătuim și noi, ca oricare alții. Recunosc că am fost furios când ați făcut… scamatoria aceea… Împotriva acelor nevinovați…
Am descris un arc cu cuțitul.
— Lasă balivernele, Marmiadon. Singurul nevinovat din toată chestia asta nenorocită este o fetiță de trei ani, care a fost dusă cu forța în infern.
Rămase cu gura căscată. Ochii i se bulbucară.
— Hai, scuipă tot ce știi, am spus.
Un timp, nu reuși să articuleze nici un cuvânt. Apoi, absolut îngrozit:
— Nu. Imposibil. Niciodată n-aș… niciodată…
— Dar ceilalți preoți? Care dintre ei?
— Nici unul. Jur. Nu se poate! — I-am atins gâtul cu vârful cuțitului. Se cutremură. - Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat. Vreau să te ajut.
Am lăsat lama în jos, m-am așezat, mi-am frecat gânditor bărbia și m-am încruntat.
— Uite ce e, l-am învinuit, ai făcut tot ce se putea ca să-mi tulburi traiul. Și acum, când viața mea e distrusă, ce pot să cred? Dacă nu tu ești răspunzător, ar trebui să te străduiești să mă convingi de asta.
Inițiatul înghiți în sec.
— Eu… da, firește. N-am vrut nimic rău. Numai ceea ce făceați voi — ceea ce faceți — este imoral. Vă osândiți la chinurile iadului și-i ajutați și pe ceilalți s-o facă. Biserica nu poate să rămână nepăsătoare la așa ceva. Foarte mulți preoți ai ei sunt gata să se ofere voluntari pentru ca lucrul ăsta să nu se întâmple.
— Treci peste predică, i-am poruncit.
Nu voiam să-l las să se ambaleze; altfel nu l-aș mai fi putut domina.
— Rezumă-te la evenimente. Ai fost trimis să instigi mulțimea.
— Nu. Nu să… Ei bine, eram pe lista voluntarilor. Când s-a oferit prilejul, mi s-a îngăduit să merg. Dar nu ca să… să fac ce spui dumneata… ci să dau ajutor, sfaturi, sprijin moral… și, da, ei bine, da — să-i apăr pe protestatari împotriva eventualelor vrăji… Nimic altceva! Voi ați fost cei care au atacat.
— Sigur, sigur. Noi am început prin a forma pichete și, când chestia asta n-a mers, am încălcat teritoriul fabricii, ne-am dedat la vandalisme, am instituit blocada, am terorizat… Oh-oh. Iar tu ai acționat numai ca un simplu cetățean, astfel încât, atunci când ai dat greș, superiorii te-au compătimit și deja te-au lăsat să te întorci la treburile cotidiene.
— Ispășesc doar pentru păcatul furiei, răspunse.
Am simțit un fior pe șira spinării. Ajunsesem la un moment important.
— Nu te afli tu aici, jos, doar pentru că te-ai supărat pe noi. Ce-ai făcut de fapt?
Iarăși îl cuprinse teama. Își ridică mâinile lipsite de vlagă.
— Te rog. Nu pot să… Nu.
Am apropiat din nou cuțitul de el. Închise ochii și rosti repede:
— În furia mea, atunci când v-ați arătat atât de încăpățânați, am aruncat blestemul asupra grupului vostru. Blestemul lui Mabon. Venerabilii mei superiori… Nu știu cum au aflat ce făcusem, dar adepții dispun de asemenea însușiri… Când m-am întors, am fost confruntat cu păcatul meu. Mi-au spus că urmările ar putea fi grave. Nimic altceva. Nu mi-au spus deloc că… că s-a și întâmplat ceva grav. Chiar s-a întâmplat?
— Depinde. În ce constă blestemul?
— Nu e o vrajă. Înțelegi diferența, nu-i așa? O vrajă strunește niște forțe paranormale, folosind legile magiei incantatorii. Cheamă ființe nonumane sau… Are la bază același principiu ca folosirea unei arme, a unei unelte sau chemarea unui câine, domnule Matuchek. O rugăciune este altceva. Ea se adresează Celui de Sus sau slujitorilor Săi. Un blestem nu este decât o formulă prin care îi rogi pe Ei să, ăăă, să pedepsească pe cineva. Ei o fac numai când consideră că trebuie… doar Ei…
— Recită-l!
— Absit omen! (Fiecare lucru la locul lui). Pericolul!
— Tocmai ai zis că nu-i nici o primejdie să-l rostești.
— Nu înțelegi? Rugăciunile ioanine sunt diferite de cele petrine. Noi suntem noua mântuire, ne-au fost acordate cunoștințe speciale și favoruri divine. Cuvintele pe care le rostim au o putere a lor. Nu pot ști ce se va întâmpla dacă le rostesc, chiar și fără intenție, în condiții necontrolate, ca cele de aici.
M-am gândit că era foarte probabil să aibă dreptate. În lumea antică, esența gnosticismului fusese căutarea puterii prin cunoștințe ascunse, o putere ultimă asupra lui Dumnezeu însuși. Fără îndoială că Marmiadon era sincer când nega că biserica lui revitalizase anume acest concept. Dar el nu ajunsese încă la statutul de adept; nu-i fuseseră dezvăluite și ultimele secrete. M-am gândit, fără tragere de inimă, că nici nu prea avea șanse să ajungă la acel statut, deoarece în esență nu era băiat rău.
Mintea mea făcu un salt. Hai să analizăm această idee, m-am gândit în răstimpul unei jumătăți de secundă. Hai să presupunem că fondatorii gnosticismului modern au realizat niște descoperiri care le-au conferit capacități necunoscute înainte, iar asta i-a convins că pot exercita o influență directă asupra lui Dumnezeu. Hai să presupunem, mai departe, că au greșit — au fost înșelați — fiindcă, fiți atenți, noțiunea că muritorii pot să clintească Atotputernicia este irațională. La ce concluzie ne duc aceste ipoteze? La aceasta: fie că ei știau sau nu, binecuvântările și blestemele ioaninilor nu erau de fapt rugăciuni, ci vrăji deosebit de subtile și puternice.